A scrie despre teatrul lui Gellu Naum inseamna a explica esenta insasi a fracturarii limbajului. Contemporan cu explozia teatrului absurdului, redescoperit tirziu, la jumatatea anilor ’60, o data cu scurta primavara culturala din 1965, teatrul lui Gellu Naum se leaga mai curind de zona poeticii suprarealiste a plachetelor de versuri din tinerete. Cele trei piese Insula, Ceasornicaria Taus si Poate Eleonora (publicate in volum la Editura Cartea Romaneasca in anul 1979) ridica, la o noua lectura, aceleasi probleme pe care cititorul, dar mai ales spectatorul contemporan ar fi trebuit sa si le puna. Din nefericire, ele au fost multa vreme ignorate de regizori, tematori ca un asemenea teatru poetic nu ar fi prizat de public. Nici comentariul critic nu a fost pe receptie.
Acum, la aniversare, vom readuce in atentia cititorului aceasta zona, din pacate, ocultata a operei lui Naum. Ca si in cazul Blaga, multi cititori ar fi inclinati sa creada ca teatrul sau e doar un pseudopod al poeziei. In realitate nucleul poetic e doar unul din motoarele textului dramatic. Miza teatrului lui Naum e in zona absentei comunicarii interumane. Totusi, spre deosebire de teatrul absurdului, coerenta discursului e pastrata la nivel oniric. Prima piesa din volum, Insula, contine spatiul dramatic cel mai amplu. E o robinsonada mediumnica, in care, alaturi de eroul central, Robinson Crusoe, apar o pisicuta alba, doua foci cintarete si un pirat, Pierre Sourcouf, al carui picior de lemn a inverzit, intr-un veritabil amestec de regnuri suprarealist: „La Waterloo, in batalie, mi-am pierdut piciorul de lemn. Atunci maestrul tunar mi-a cioplit altul de douasprezece toli, frumos dar rudimentar.
Era din lemn tinar si a crescut si s-a facut copacel“. Pe crengile acestuia pasarele isi fac cuiburi si copiii isi leaga leaganele. O alta aparitie fantasmagorica e Sirena, o fiinta cu tr