Împlinirea a doi ani de la moartea lui Ştefan Bănulescu a fost marcată de România literară printr-o superbă scrisoare inedită, adresată de el în 1968 viitoarei sale soţii, Mihaela-Elena Guga, dispărută şi ea, la mai puţin de un an după marele prozator.

Începutul scrisorii este de o sobrietate şi o delicateţe care par să fie rămase din alt secol: Elena, Am găsit în sertarul biroului meu tocul tău...

Văzînd acest obiect atins de mîna femeii iubite, se gîndea la ea şi la faptul că de şase luni de cînd se afla la blestemata revistă la care lucra nu l-a mai chemat nici o foaie albă pe care s-o creadă curată, iar de mapele cu cele scrise deja nu se poate apropia, pentru că ele îl refuză şi mai mult. După asta îi mărturisea că întîlnirea lor a schimbat ceva şi nu va mai putea scrie ca pînă atunci. Pentru că s-a desprins de sine şi de ceilalţi şi s-a înfrînt. Ceea ce l-a făcut să creadă că poate lua lucrurile nu de la început, cum banal se spune, ci dintr-un groaznic pustiu al nimănui. Apoi planul se schimbă de la sine, ca într-o proză de cea mai bună calitate şi, odată cu el, se schimbă şi starea sufletească a celui ce scrie: Rîd, îmi amintesc din 1944, eram student (...) într-un Bucureşti unde şi cocoanele prinseseră gust pentru democraţie. Asta le făcea să-şi împingă soţii pe care i-au înşelat între cele două războaie în mişcările de stradă cu ţipătul sînt burghezi ! şi strada să-i sfîşie pe acei nenorociţi, zdreanţă-n pungă şi-n onoarea lor de familişti.

Ca şi prima oară, planul se schimbă din nou, aproape imperceptibil, şi e povestită în treacăt o întîmplare de pe vremea cînd nebunii din Călăraşi erau suspectaţi că ar fi spioni bulgari. Ea nu l-ar fi interesat dacă nu i-ar fi amintit că tot atunci s-a petrecut ceva cu totul neobişnuit în localul doamnei Dădârlad. Unde, după cum se povestea, ar fi băut şi patroana, pînă pleca ultimul cli