Interviu cu Mihai ZAMFIR
Aţi putea să exemplificaţi, pornind de la propria experienţă de scriitor şi de profesor, cîteva ocazii în care limbajul dublu de pe timpul cenzurii s-a dovedit nu doar necesar, ci şi expresiv, penetrant? Am încercat să explic într-un studiu ceva mai amplu, scris în urmă cu cîţiva ani (Instaurarea prin limbaj, în volumul Discursul anilor '90, 1997), perspectiva mea asupra limbajului deviant (aşa cum îl numeam acolo), precum şi în ce măsură edificarea, permanenţa şi apoi decadenţa comunismului au reprezentat de asemenea o chestiune de limbaj. Nu vreau să refac, nici măcar sub formă rezumativă, demonstraţia întreprinsă acolo. Precizez doar că instalarea în limbajul esopic şi aluziv s-a petrecut, pentru generaţia mea, în mod spontan: ştiam încă de la vîrsta preşcolară că există adevăruri ce nu pot fi spuse în public, deoarece antrenau consecinţe dezastruoase. Şi am învăţat destul de repede să jonglăm cu pericolele limbajului dublu. În ceea ce mă priveşte, la cursurile pe care le ţineam la Facultate, convenţia tacită se stabilea încă de la primele întîlniri: studenţii mei ştiau că anumite lucruri nu pot fi exprimate decît perifrastic; dar, dincolo de ele (erau, în fond, destul de puţine, începînd cu imposibilitatea de a-l critica direct pe Ceauşescu ori de a spune exact ceea ce cred despre comunism), domnea, din fericire, cel puţin la Facultatea de Litere din Bucureşti, o complicitate reală, care făcea ca mesajul meu de rezistenţă intelectuală, de apologie a libertăţii, de încredere în democraţie şi de condamnare a dictaturii să poată fi transmis cu toată claritatea, în cadrul orelor de specialitate. Lucrurile stăteau diferit în adunările publice cu asistenţă eterogenă, unde terminologia trebuia adaptată, edulcorată. Exercitat, rafinat, dus uneori la strălucire stilistică, perfecţionat continuu de-a lungul întegii perioade comuniste, a
