- Intr-un articol publicat luna trecuta in The New Yorker, Ethan Coen (autor, impreuna cu fratele sau Joel, al unor filme reprezentative pentru cinematograful independent american: Miller’s Crossing, Barton Fink, Fargo) se refera la mania numita „Director’s Cut“, actualmente in voga peste Ocean. Este vorba despre filme mai vechi, relansate in varianta mai lunga, „remontata“ de regizor – cazul cel mai celebru fiind Blade Runner, antologicul S.F. regizat de Ridley Scott in 1981 si care figureaza in Topul 100 al revistei britanice The Guardian de doua ori: o data pe pozitia 9 (versiunea initiala), a doua oara pe pozitia 65 (B.R.: The Director’s Cut, 1991). Scrie E.C.: „Un distribuitor m-a intrebat recent daca eu si cu Joel am vrea sa adaugam cite ceva la primul nostru film, Blood Simple, pentru lansarea pe piata a unui «director’s cut». Ne indoim ca cineva ar vrea sa vada orice film facut de un regizor de pina in 30 de ani, dar intreaga idee a remontarii pare suspecta. In 1924 Erich von Stroheim – celebru pentru ca insista ca figurantii din filmele sale de epoca sa poarte izmene de matase – a incercat in zadar sa-si lanseze Rapacitate intr-o versiune lunga de opt ore; de aici n-a mai fost decit un pas pina la Dances with Wolves de trei ore si 53 minute... Acum citiva ani, Universal Pictures a ademenit spectatorii in sali cu o noua versiune a lui Spartacus, in care discutia, esentiala pentru intelegerea contextului istoric, dintre citeva stridii si citiva melci, care cazuse la montaj in varianta initiala, a fost repusa pe tapet spre satisfactia tuturor. Noul sport numit «director’s cut» este in realitate un act de jiu-jitsu comercial, in care un studio flateaza un regizor important, propunindu-i sa puna la loc in film scene care zburasera din frivole ratiuni de scurtime, iar studioul respectiv demonstreaza, prin aceasta, ca nu se uita la bani... Cu Blood Simple am reusit