Faptul ca multe dintre discursurile care vorbesc despre contemporaneitate mizeaza pe un lexic apocaliptic sau cel putin amar-sceptic este bine cunoscut. Pe de alta parte, voci calde rasuna optimist in discursuri augurale care taie panglica unei noi virste istorice. Daca incercam sa intelegem prezentul prin noi insine putem scapa cu greu tentatiei de a-l proiecta ca o cezura, criza sau borna intr-o succesiune continua despre care, de aici incolo, nu mai putem sti nimic. Nu e decit o eroare de perspectiva prea omeneasca. Modelul interpretativ care poarta numele de constructivism social este in voga mai mult ca oricind, astfel ca, pentru adeptii sai, problema sensului realitatii se amina, poposind in efemere rezolvari discursive. Fiecare discurs reproduce o istorie care, in ciuda unor similaritati, difera de celalte. Iar trecutul, se stie, este o functie a prezentului.
Ultimul numar al revistei Le Débat (mai-august 2000) este dedicat in intregime bilantului sfirsitului de secol. Dar, desigur, perioada tematizata se extinde si interpretarile concluzive vizeaza de fapt ultima jumatate de secol. Trebuie spus ca revista Le Débat continua in prestigiu pe aceea care in anii ‘60-’70 a reprezentat focarul de propagare a nucleului dur teoretic francez – structuralismul si fiii sai –, Tel Quel, etc. Amindoua au fost concepute ca reviste-pilot, centre directoare ale pietei de idei din Hexagon. Despre insemnatatea centrului in cultura franceza voi reveni in cele ce urmeaza. Le Débat, condusa de istoricul si sociologul Pierre Nora, apare in 1980, an in care mor Sartre si Barthes, campionii existentialismului si, respectiv, al structuralismului, cele doua figuri fara de care cultura franceza a ultimei jumatati de secol n-ar fi fost aceeasi. In acel an, articolul de fond cu care Pierre Nora deschidea primul numar al noii publicatii se numea Que peuvent les intellectuels?