Pe vremuri, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, oamenii cu stare, cu deosebire boierii, îşi petreceau far nientele vacanţelor de vară la moşiile lor. Acolo îşi petreceau dulcele-amarul acestor vacanţe estivale, în întîlniri programate dinainte cu vecinii de moşii din satele apropiate. Bărbaţii, cîte unii, mai supravegheau şi treburile moşiei, tutelîndu-l pe administrator, rareori pe arendaş (care se considera, el însuşi, un fel de proprietar pe termenul în care deţinea moşia, nefiind dispus, decît de formă, să asculte de consiliile moşierului). Dar doamnele şi tineretul organizau reuniuni în care se petrecea în voie, refuzînd programul rigid. Cei mai mulţi preferau însă staţiunile balneare prin străinătate, umplîndu-le, uneori (ei şi ruşii), pînă la refuz. Titu Maiorescu, care era omul ostenelilor şi al meritelor sale, n-avea moşie. Dar ca profesor şi avocat ce era, vara, de la sfîrşitul lui iunie pînă tîrziu la început de septembrie (şcoala şi tribunalele erau în această perioadă în vacanţe), le petrecea în străinătate. La care sînt de adăugat cele două vacanţe, de cîte două săptămîni, de Paşte şi de sărbătorile de iarnă. Maiorescu era un tipicar al acestor călătorii de odihnă. Îşi stabilea - după Baedeker - sau din experienţă -, atent, itinerariul, expedia telegrame la hoteluri pentru a i se reţine camere, nimic nefiind lăsat pe seama neprevăzutului. Urma intinerariul cu scrupulozitate, făcea băile prescrise (el şi soţia), acomodîndu-le cu mici plimbări prin locuri ştiute ca ieşite din comun. Cîteodată, după o primă perioadă de relaxare, îşi îngăduia, cîteva ore pe zi, să lucreze, dictînd soţiei, de pildă, în anii nouăzeci, prefeţele la Discursuri parlamentare sau, în 1910, acea autobiografie de peste o sută de pagini, care a apărut sub semnătura S. M. (Soveja), deşi e concepută integral de marele critic (e o descoperire a mea de istorie literară citi