Celebra întrebare a lui Hoelderlin se referea la poeţi în general: "La ce bun poeţii în vremi de restrişte?..."; continuînd jocul parafrazei, îndrăznesc să afirm că poetul naţional este "bun" tocmai în vremi de restrişte, sau că vremile de restrişte sînt cele ce îl zămislesc, îl reînvie, îl perpetuează. A spune, deci, că nouă, românilor, ne-a fost hărăzit (sau dăruit de zei, ori cine mai ştie de cine şi de ce) un poet naţional, nu îmi apare, de aceea, expresia vreunui nemăsurat noroc. Dimpotrivă: cultul poetului naţional (în toate formele sale) constituie recunoaşterea, dezvăluirea, explicitarea unei stări de fapt suferitoare a culturii şi a istoriei româneşti. Ştiu prea bine ce tipuri de reacţii poate genera (şi cum poate degenera...) o discuţie asupra mitului eminescian - şi încă în paginile Dilemei! Consideraţiile de faţă vor încerca, în consecinţă, să fie mai degrabă un decupaj rezumativ al obiectului de studiu ("poetul naţional"), decît o coborîre în arena polemicilor, unde "cazurile" caută, zgomotos, să schimbe "ma-cazurile" strategiilor canonizante ale literaturii române. Convingerea noastră este că discuţia actuală asupra mitului eminescian concretizează o (aceeaşi) criză a culturii române (într-o altă vîrstă a sa) şi că numai văzînd-o astfel vom putea să îi înţelegem semnificaţiile, rupturile, devenirea. Poetul naţional, ca şi construct cultural asupra căruia se proiectează (cel mai adesea, patetic sau violent la nivelul retoricii) o obsesie identitară foarte persistentă în spaţiul românesc, obiectivează aspectele esenţiale ale respectivei crize - aceasta este funcţia lui în vremi de restrişte... Într-o investiţie retroactivă de sens - care devine, în timp, datorită amplorii fenomenului generat de "mythmakers" ce sînt, totodată, creatori de opinie, de doctrine politice ori de şcoli literare, o adevărată creaţie de sens - lui Eminescu i se atribuie sta