Publicînd, în 1980, o carte intitulată Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea mi-au trebuit peste o sută de pagini pentru a surprinde punctele de vedere exprimate în jurul conceptului de specific naţional. Chestiunea, absorbantă încă de pe vremea cronicarilor, căpătase, acum, după făurirea României Mari, oricît ar părea de ciudat, roluri parcă şi mai subliniate. Toţi cugetătorii erau preocupaţi de chestiune. În speţă era vorba de a se clarifica asupra formulei etnice a poporului român. Întrebarea este dacă această formulă poate fi surprinsă şi dezvoltată. Tare îmi este teamă că rezultatele sînt mai totdeauna sub aşteptări. Dar preocuparea rămîne o constantă. Să spun numai că nu cred că se poate vorbi de un specific naţional invariabil, instalat în afara istoriei. Altfel spus, dacă românul e la fel de-a lungul istoricităţii sale. În Geneza formelor culturii (la origine un curs universitar) P.P. Negulescu, luînd în discuţie tocmai această chestiune, demonstra că, de fapt, românul din Evul Mediu nu e, spiritual şi comportamental, acelaşi ca în interbelic şi, pe parcurs, identifica alte multe deosebiri. Şi avea, negreşit, dreptate. În lipsa unei invariante deasupra istoricităţii se poate, totuşi, vorbi de o specificitate etnică? Se pot, aş răspunde, evidenţia anume elemente invariabile care deosebesc un popor de altul prin anume trăsături deosebitoare. Pentru că, se ştie, anumite deosebiri fizionomice dar, mai ales, etnopsihologice se pot, totuşi, detecta de la un popor la altul. Dar e, cred, o utopie să se vorbească de o formulă sufletească a fiecărui popor, invariabilă de-a lungul întregii sale istorii. Şi, totuşi, s-au formulat astfel de puncte de vedere cu rosturi imuabile. E, aş adăuga, această preocupare o particularitate a popoarelor mici, cu o geopolitică încordată. Marile popoare, sigure pe sine şi pe destinul lor, acordă mai puţină importan