Într-o ţară intrată prea tîrziu în circuitul capitalist, la noi, la cîteva decenii o dată, izbucnea, cu o mare forţă explozivă, întrebarea dramatică: pe ce cale evoluăm?, punîndu-se în discuţie întreg procesul parcurs. Şi era greu de găsit o soluţie de conciliere între preopinenţi. Ştefan Zeletin, în 1926, în cartea sa capitală Burghezia română, socotea că România modernă înregistrează un "paradox sociologic". În pofida legilor sociologice care impuneau evoluţiei României o dinamică determinată, cele mai importante curente de idei, care au ocupat spaţiul dezbaterilor ideologice ale fiecărei perioade (junimismul, sămănătorismul, poporanismul), întreţineau o atitudine ostilă acestei necesităţi sociologice. De parcă legile sociologice ar acţiona în sfera valorilor unde subiectivitatea sau liberul arbitru ocupă funcţiuni necesar utile. Or, legile sociologice prescriau inevitabilitatea modernizării, altfel zicînd, al procesului de industrializare a ţării. Încetineala cu care s-a realizat acest proces se datorează rezistenţei - pînă în 1919 - a clasei interesate în menţinerea stărilor existente. Anii imediat postbelici, cînd România Mare dispunea potenţial în materii prime şi s-au realizat marile reforme postbelice, au redeschis, oricît ar părea de ciudat, dosarul dezbaterii cronicizate "pe ce cale evoluăm?". Vintilă I. Brătianu, economistul en titre al PNL, scria, în 1919, în revista liberală Democraţia: "Dar condiţiile noi şi nevoile ce se vestesc, materiile prime ale noilor regiuni, îndeosebi ale Ardealului şi, în parte, ale Banatului, pămîntul lor, în genere, mai puţin proprii agriculturii, vor da statului mărit un caracter industrial bine hotărît, pe care nu l-a avut pînă azi. Cărbunele de la Petroşani şi din Banat, petrolul, căderile de apă ce se întind de-a lungul Carpaţilor şi în Munţii Apuseni pe mijlocul ţării, gazele subsolului din Ardeal, vor face din Ro