Am mai spus-o, inca demult, dar cel putin in astfel de cazuri merita sa-ti asumi riscul redundantei: in primii cinci, sase ani de dupa 1989, UNITER a fost, in plan teatral, cam ce a fost Humanitas in lumea editoriala si Muzeul Taranului Roman din unghiul revalorizarii sacralitatii rurale, ori, mai incoace, a marcat in chip substantial elita breslei precum aveau s-o faca (fiecare in felul sau si cu motivatii aparte) Fundatia Anastasia in sfera gindirii religioase, si N.E.C.-ul lui Andrei Plesu pentru tot ce va sa zica sincronizarea culturala a spiritului universitar de cercetare stiintifica.
Spre deosebire, insa, de Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, Horia Bernea si Sorin Dumitrescu, hatisul defrisat de Ion Caramitru si colaboratorii sai apropiati a fost mult mai dur, mai umbros, tenace, mai inveninat in reactiune; fracturata adesea si deturnata, sabotata harnic din interior si atacata sistematic din afara, cind calarind pe cai mari, cind sleita ca o mirtoaga, UNITER a trecut cu bine, in zece ani, prin mai multe vieti. Vieti nobile si amare, aplaudate si hulite, pline de birfe, extaze si scrisnet, dupa vechiul tipic al instalarii Noului la romani.
In ce ma priveste, de trei ori am facut parte din juriile UNITER. O data in echipa de nominalizari si de doua ori la concursul pentru cea mai buna piesa a anului (cind au cistigat Radu Macrinici, respectiv Ion Mircea). Jurizari exemplare, afirm cu mina pe inima, ca seriozitate si vointa de obiectivare intru propulsarea valorii. Iar daca nume precum Zografi, Garbea, Mungiu, Petre Barbu, Macrinici, Saviana Stanescu, Valentin Nicolau s.a. ii vin aproape automat in minte literatului nostru cind e intrebat de noul suflu al literaturii dramatice, apoi aici este din plin meritul oamenilor de carte din UNITER, dupa cum cele doua Anuare ale Teatrului Romanesc aparute pina acum (o initiativa exceptionala, care nu trebu
