Întotdeauna, în istorie, au existat "foşti". Cei ce fuseseră, în vechime, oamenii domnului înlăturat sau ucis formau pătura subţire de "foşti" slujbaşi, acum scoşi din rosturile lor şi înlocuiţi de alţii asemenea. Apoi, după recunoaşterea suzeranităţii turceşti, se întîmpla la fel. Odată cu mazilirea domnitorului de către Sublima Poartă, toţi cei aflaţi în înalte slujbe erau izgoniţi, dîndu-se la fund pe la moşii sau, de frică, luau şi ei calea pribegiei, căutînd, apoi, cale de reîntoarcere dacă obţineau, fireşte, îngăduinţa noii domnii. Pînă atunci, dar şi de atunci încolo, se menţineau în umbră, nu se manifestau deloc public, căutînd obscurităţile proteguite. Dar abia aşteptau, avizi, să fie totuşi băgaţi în seamă de vreo mărime a vremii pentru a reintra în viaţa publică. Se întîmpla, asta, rar de tot pentru că noua domnie, oricît timp (puţin) era lăsată la locul ei, avea oamenii ei, pe care şi-i proteguia. Dar, fireşte, cu rigoare. Pentru că oricît îi proteguia, la prima abatere erau pierduţi. Nu numai cu înaltele dregătorii dar şi cu viaţa. Mai tîrziu lucrurile au căpătat şi alte înfăţişări. De pe la 1840 tinerii boieri şcoliţi în apus priveau la cei bătrîni, îmbrăcaţi cu vestimentaţia orientală, ca la nişte "foşti" ai vremurilor vechi, azi socotiţi anacronici. Saloanele epocii ofereau tabloul pestriţ pînă la ridicol de "foşti" încotoşmănaţi în vechile lor haine şi tineri, îmbrăcaţi "nemţeşte" şi vorbind, între ei, mai ales, în franceză. Epoca, fatal, tindea spre un liman al despărţirii apelor. Care a venit destul de repede, dezlegînd lucrurile dizarmonioase. Cînd au început luptele politice pentru Unire, spre lauda ei, multă boierime s-a declarat unionistă în Divanurile ad-hoc. Cei, dintre ei, care se manifestau ca antiunionişti erau de toată lumea democratică şi progresistă socotiţi nişte "foşti" înrăiţi, tombatere bune de zvîrlit din istorie. Şi dacă au