In virtutea unui prost obicei, noi, romanii ne consideram marii sportivi invincibili, dar ambitiile provocate de Jocurile Olimpice, ne pot aduce uriase deceptii Cu patru ani in urma, la Olimpiada de la Atlanta, Romania a cucerit patru medalii de aur, dar a lipsit cea mai sigura dintre ele. Nici unul dintre specialisti, ziaristi sau suporteri, nu-si inchipuia, ca la Jocurile Olimpice centenare, boxerul Francisc Vastag va rata medalia de aur, el fiinc cistigator a trei titluri mondiale si doua europene. Singurul titlu care ii lipsea din palmares era cel olimpic, ba mai mult, in intrecerea de sub cele cinci cercuri Feri nu obtinuse nici macar o medalie. In ciuda mediatizarii extraordinare si a sigurantei pe care o afisau toti ("oare cite titluri vom mai lua in afara de cel al lui Vastag?"), acelasi lucru s-a intimplat si in orasul georgian: Feri a parasit invins competitia dupa primul meci, invins nu de vreun cubanez sau vreun "geniu" necunoscut, ci de germanul Markus Beyer, pe care il ciomagise sistematic orideciteori l-a prins. Beyer, care nici el n-a reusit pina la urma sa guste din deliciile podiumului olimpic! Noi, romanii, avem, insa, obiceiul, atunci cind apare un sportiv de exceptie, sa-l urcam pe un fel de Olimp, dindu-i aureola de zei. Am patit-o si in 1956, la Melbourne, cind nu Iolanda Balas (practic, singura super-sportiva a tarii noastre) a urcat pe podium, ci alti sportivi, care lasati in pace cu osanalele si interviurile apologetice, au adus cinci medalii de aur sportului romanesc. Nu de mult, am avut o amarnica deceptie la "Euro 2000", cind "zeul" Gica Hagi s-a comportat cum toata lumea stie. Nici acum, inaintea Olimpiadei de la Sydney, sportul romanesc nu duce lipsa de astfel de divinitati. Una dintre ele este Gabriela Szabo, dubla campioana mondiala la 5000 m, atleta care, anul trecut, a fost desemnata, pe deplin meritat, cea mai buna din lume. In ace