Ocupindu-ma, in cadrul acestei rubrici, de subproductiile editoriale comise de veleitarii autohtoni, m-am intrebat, nu o data, la ce bun? Ce rost are sa aplici judecati estetice unor grafomani frustrati ori autori de duminica, lipsiti de constiinta estetica sau cu o constiinta estetica indoielnica? De ce sa le rapesti iluziile, de ce sa le strici echilibrul existential atit de fragil in multe cazuri? Nu cumva productiunile lor intra intr-o alta categorie, nu cumva, lipsite fiind de valoare estetica, ele poseda totusi o valoare umana specifica si, in consecinta, trebuie judecate cu alta unitate de masura? Ei bine, nu e chiar asa.
Aceste carti avortate nu au forta de expresie, sint incapabile, altfel spus, sa exprime substanta unei personalitati si nu au cum suscita interesul marturiilor/documentelor (auto)biografice ale unor persoane neinstruite (de la Elisabeta Rizea pina la, sa zicem, Fanfan, rechinul puscariilor) pentru ca autorii lor nu au, de fapt, nimic autentic de spus, falsificati de un limbaj care nu li se potriveste. Incercarea lor disperata e de a-si cuceri o identitate mai nobila, mai pura, prin care sa-si convinga semenii ca au un suflet ales... Autorii in cauza incearca – in mod fatal – sa joace pe terenul culturii inalte. Ii mimeaza regulile, isi trimit cartile cu dedicatii mieroase criticilor literari, sperind sa fie recenzati in publicatiile de specialitate... Si ar dori sa fie recenzati oricum, numai sa fie bagati in seama, sa existe, cumva, ca scriitori, isi doresc sa fie chiar „rasi“ – unii gasesc in asta motive pentru a poza in neintelesi sau persecutati. In realitate, cartile lor reprezinta o consecinta a caderii formelor literare institutionalizate intr-un pseudofolclor cult. Niste triste simulacre de identitate... Un soi de – cum sa le spun? – deseuri sintetice ale literaturii „serioase“, pentru care e, din cind in cind, nevoie de
