Propunem cititorului roman, celui francofon in primul rind, incepind cu acest numar, un serial in care protagonistii sint poate mai putin cunoscuti, si nu fara motive: tineri sau abia in floarea virstei, ei sint prozatori francezi care au ghinionul sa traiasca o vreme in care puterea de iradiere a limbii si a dispozitiilor culturale franceze a scazut mult, pina aproape de propriile frontiere lingvistice. Ne propunem sa respectam un criteriu de selectie: toti cei prezenti in acest serial scriu – pe linga eseuri, lucrari teoretice, critice etc. – fictiune.
In plina voga a postmodernismului, in plina postmodernitate de fapt, caci vorbim de un spatiu vest-european, raporturile dintre literatura franceza si Zeitgeist, pe de o parte, si dintre texte si institutia literara, pe de alta, sufera, mai mult decit din cauza unor inadecvari, de o lipsa cronica de imagine, fara ca aceasta realitate sa antreneze in mod obligatoriu judecati de valoare negative. Cauzele sint multe si intentia noastra nu este (cum se spune) sa le evaluam aici: tezismul ar putea fi una dintre ele, intretinut de autoritatea de care oamenii de litere francezi beneficiaza (mai degraba beneficiau) in calitatea lor de intelectuali, cu alte cuvinte de constiinte-far ale natiei. Vreme de un secol, scriitorul francez n-a fost numai scriitor, ci – asa cum demonstreaza, printre altele, biografiile unor Zola, Maurice Barrès, Breton, Aragon, Sartre si altii (vezi relatia generalului de Gaulle cu Sartre) – in primul rind director de constiinta.
Este de inteles de ce statutul scriitorului francez este total diferit de acela al scriitorului britanic, de exemplu, caruia postura omologului sau de pe malul estic al Canalului Minecii i se pare ridicola (asa cum constata un articol consacrat institutiei literare britanice si membrilor sai, intr-un numar recent al revistei Lire; pentru scriitorul
