Mi se pare mai urgent si mai eficace sa realizez in viata mea individuala acordul valorilor iudaice si al valorilor romanesti din care aceasta viata este facuta, decit sa obtin sau sa pierd nu stiu ce drepturi civice. Mihail Sebastian,
De doua mii de ani…, 1934
Cind actualul presedinte al Poloniei, Alexander Kwasniewski, a fost acuzat in timpul campaniei electorale ca ar fi evreu, si nu un „bun polonez“, el a raspuns: „In Polonia, daca cineva este bine educat si vorbeste limbi straine, se spune despre el ca este evreu. Daca asta e definitia evreului, foarte bine, si eu sint evreu“. Cind oameni apropiati de Lech Walesa au insistat, cerindu-i lui Kwasniewski sa confirme totusi sau sa infirme acuzatia, acesta a replicat mihnit: „Totul este o nebunie. Sint polonez si as vrea sa fiu mindru ca sint polonez. Dar dupa o asemenea dilema, doar simplul fapt ca aceasta problema a fost ridicata ma face sa nu mai fiu mindru“.
Pentru multi est-europeni, daca este adevarat ca „strainul e dusman“ (hospes hostis), inseamna ca si reciproca este valabila: „dusmanul e strain“. Iudaizarea adversarului este un discurs uzual in fostele tari comuniste, inclusiv in Romania, si probeaza existenta unei acute „probleme evreiesti“. Un exces de tacere in aceasta privinta a fost inlocuit dupa 1989 cu un exces de zgomot. In Polonia dinainte de razboi, de pilda, erau inregistrate 3 milioane de evrei. Azi mai traiesc acolo doar 5000. In ce ar mai putea sa constea azi „problema evreiasca“? „Daca ar fi sa luam in considerare dimensiunile – glumea amar un intelectual polonez in 1991 –, in Polonia ar trebui sa preocupe mai mult chestiunea budista decit cea evreiasca, din moment ce in tara exista mai multi budisti decit evrei.“
Schimbind ceea ce este de schimbat, situatia din Romania este asemanatoare. Dupa ce, in 1940, in Romania traiau circa 850000 de e
