Silviu CURTICEANU
Marturia unei istorii traite. Imagini suprapuse
Editura Albatros, Bucuresti, 2000, 502 p., f.p.
La Tirgul Bookarest din acest an, la standul unei edituri prezente in afectivitatea unei generatii inca de pe vremea prozelor lui Mircea Sintimbreanu, am fost tentat de memoriile fostului sef de cancelarie comunista Silviu Curticeanu. Intr-un peisaj succesoral dominat parca de legea tacerii – dupa zece ani, numarul memoriilor datorate granzilor regimului ramine mic –, o intreprindere precum cea a dlui Curticeanu trebuie apreciata. Asemenea marturii, adaugate fondului documentar, vor ajuta la radiografierea acestei experiente falimentare care a fost, la noi ca si aiurea, comunismul.
Memoriile in discutie balanseaza – inabil adesea, in opinia mea – intre doua niveluri distincte: pe de o parte, jurnalul de detentie al protagonistului (arestat pe 26 decembrie 1989), pe de alta, amintirile sale din vremea cind a servit un regim si un personaj de care, la finalul celor aproape 500 de pagini, reuseste sa se debaraseze (cu o mai sesizabila abilitate). Este greu de spus, privind din exterior, daca volumul s-a nascut dintr-un jurnal de detentie caruia i s-au tot adaugat amintiri sau daca miza a fost de la bun inceput memorialistica, paginile carcerale nefiind altceva decit sarea – amara, pentru autor – presarata in bucatele fostei sale cariere. Silviu Curticeanu are versiunea sa: in inchisoare ar fi umplut „cu pixuri de proasta calitate“ citeva caiete, pe care le-a incredintat intr-un tirziu tiparului, fara modificari; pe alocuri, citeva note de subsol aduc „actualizari“ ale celor scrise, menite, evident, a confirma intuitiile autorului. Recunosc ca am dubii referitoare la aceasta presupusa neinterventie in text. Dar nu aceasta conteaza, ci ceea ce autorul spune, indiferent cind.
Ceea ce spune si, in egala masura,
