Dupa un deceniu, Armata se recunoaste partasa la organizarea represiunii de la Timisoara. De ce atit de tirziu? Dupa zece ani, aproape uitate, victimele revolutiei de la Timisoara par sa fie intr-un fel recompensate. Recent, MApN si-a retras contestatia formulata impotriva deciziei Curtii Supreme de Justitie prin care era obligat la plata, in solidar cu generalii Mihai Chitac si Victor Athanasie Stanculescu, a unei despagubiri in valoare de 36 miliarde de lei pentru cele 220 de victime ale revolutiei din decembrie 1989 de la Timisoara. Chiar daca acesti bani ar urma sa fie dati de la buget, retragerea contestatiei semnifica o cotitura majora in perspectiva din care au fost judecate evenimentele de la Timisoara. Gestul echivaleaza cu recunoasterea vinovatiei. Nu numai pentru cei doi generali care au dat comanda, ci si pentru intreaga institutie. Cum s-a ajuns la acest deznodamint? De zece ani ne intrebam cine a tras in decembrie. Mentinerea misterului a avut nenumarate implicatii. S-a crezut ca aceasta tacere va mentine pacea si concordia nationala. Pe de alta parte, de la acest moment fondator al democratiei romanesti - s-a tot spus - avem pacatele actuale, legitimitatea indoielnica a unor institutii. Absolvirea armatei de pacatul originar al democratiei romanesti a fost ceruta cu consecventa. Inainte de 1996, puterea politica nu s-a aratat interesata sa tulbure atmosfera din armata. Era un pact tacit. Dupa 1996, a urmat o scurta perioada de promovare a discursului justitiar despre aflarea vinovatilor pentru crimele din decembrie 1989. Indeajuns ca sa provoace neliniste in rindul ofiterilor superiori. Surprinzator a fost momentul in care ministri ca Dudu Ionescu si Victor Babiuc au sustinut ca este necesara o amnistiere in bloc pentru evenimentele de la Timisoara. Cei doi ministri au lasat impresia ca devin, in scurt timp, niste pioni ai generalilor din armata, uitin