Lydie Salvayre
La Compagnie des spectres
Éditions du Seuil, 27, rue Jacob, Paris VIe, 187 p., 98 F.
Nu datorita vreunei atentii speciale acordate corectitudinii politice continuam serialul nostru cu o serie de patru scriitoare, dupa ce i-am dat prioritate cistigatorului premiului „Goncourt“ pe 1999 (premiu care se acorda in luna noiembrie), Jean Echenoz. Proza feminina este foarte bine reprezentata in Hexagon, mult mai bine decit la noi, sexul frumos se dovedeste tare, atit pe plan national, unde Amelie Nothomb repurteaza succes dupa succes, cit si pe plan international, unde Yasmina Reza are o cariera fulminanta de dramaturg si de romancier, in ultima vreme, peste ocean. Vom incepe totusi cu o romanciera aflata la apogeul carierei, a carei scriitura nervoasa si rezistenta o recomanda ca pe o voce unica, valoroasa si vie in concertul literaturii feminine franceze.
Exista, desigur, o anumita traditie care impune respect in fata femeilor-scriitoare (daca ne gindim doar la corespondentele lui Pascal si Descartes, Mlle de Roannez si printesa Elisabeth, pina la celebra Castor a lui Sartre). Romancierele contemporane si-au deplasat centrul de greutate al dependentei fata de ei din realitate in fictiune: la Lydie Salvayre (in Compania spectrelor) barbatii sint demonizati, iar la Amélie Nothomb personajul-narator din romanul Attentat este un Quasimodo modern. Ultimele aparitii ale celor doua autoare s-au putut admira recent si la standurile franceze ale Tirgului de carte Bookarest 2000 (s-au putut admira, spun, pentru ca se puteau cumpara mai greu).
Excelent dotata tehnic, scriitura Lydiei Salvayre este una a rupturilor, a paradoxalului, a dionisiacului, dar si, marturie a energiei dezvoltate, minata de patetism. Un amestec de ironie si voracitate – un hybris dezvoltat in discursuri lungi, suspendate din ce in ce mai
