Apariţia selectei reviste clujene Apostrof (care a depăşit în 1998 100 de numere) e punctată la anumite intervale de surprize plăcute sub formă de "cărţi-Apostrof". Ne amintim desigur Scrisorile... lui I.D. Sîrbu din 1996 sau de acelea ale lui Cioran din 1995. Formatul mic, îngrijit şi textele preţioase, rare păstrează tradiţia şi în cartea care marchează împlinirea celor o sută de numere.
Cartea conţine o sută de autori, colaboratori de-a lungul timpului ai Apostrof-ului, prezenţi de data aceasta într-o postură inedită: aceea epistolară. Cu alte cuvinte, redactorul-şef al revistei, Marta Petreu, a ales din noianul de scrisori primite de-a lungul celor opt ani de apariţie o foarte mică parte, reprezentativă deopotrivă prin numele epistolierilor, dar mai ales prin conţinutul lor, care se referă la problemele revistei şi ale colaborărilor cu aceasta.
În afară de cei o sută de semnatari, al o sută unulea, Marta Petreu însăşi, a ales pentru începutul acestei antologii o scrisoare de-a dreptul tulburătoare, adresată preşedintelui U.S. din 1990, Mircea Dinescu. Este scrisoarea unui "scriitor exilat în meseria de profesor de liceu": "Cum spuneam, lucrez din 1980, ca profesor de liceu. Nu ştiu dacă vă puteţi închipui ce a însemnat asta: săptămâni cu peste 30 de ore, orare în trei schimburi, o istovire continuă, o dezintelectualizare rapidă şi forţată. Dacă elevii sunt istovitori fiindcă trebuie să-i stăpâneşti şi fascinezi secundă cu secundă, în schimb sala profesorală e extenuantă fiindcă înseamnă bârfe şi reţete culinare, fiindcă mă obligă, continuu, să mimez o identitate comună pe care nu o am. Într-o şcoală, a avea o individualitate ce nu se încadrează stasului meseriei este un fapt reprobabil, o impertinenţă pedepsită prin coaliţia tacită a tuturor." (p. 10) Câţi intelectuali români se vor fi recunoscând în aceste cuvinte, mai bine să nu ne gândim. A
