A murit Ioan Alexandru, reprezentant de frunte al celui de-al doilea val poetic şaizecist, alături de Ana Blandiana, Adrian Păunescu, Constanţa Buzea, Gheorghe Pituţ, Gabriela Melinescu. Lovit năpraznic de o grea boală, poetul a trăit în ultimii ani în Germania, pentru a-şi îngriji sănătatea în condiţii mai bune decât în ţară. Acolo l-a ajuns ceasul din urmă.
Fiul unor ţărani ardeleni, Ioan (Ion) Alexandru a studiat literele la Cluj şi Bucureşti, debutând în poezie cu volumul Cum să vă spun (1964), urmat, în prima fază a creaţiei, de Viaţa deocamdată (1965), Infernul discutabil (1967), Vămile pustiei (1969). Aceste cărţi l-au impus repede ca poet de prim-plan, de o alură aproape singulară în contextul în care se ivea, prin raportarea insistentă la tradiţie, la arhaitate, la universul ţărănesc, la "rădăcini". Faptul se petrecea oarecum în răspăr faţă de tendinţele poetice ale momentului, precumpănitor intelectualizante şi sincronizante.
Obârşia transilvană a poetului a fost unul din factorii care l-au plasat în descendenţa literară a lui Octavian Goga, Aron Cotruş, Lucian Blaga, lirici transcarpatini ataşaţi de "sufletul satului", cultivatori, fiecare în forme personalizate, ai unui vitalism ce nu exclude componenta elegiacă. Cel mai aproape, dintre poeţii amintiţi, s-a aflat de Blaga, nu prin figuraţia stilistică, ci prin tematică şi elemente de viziune. Nostalgia originilor, a eternei reîntoarceri către "lumea primordială", a "comunicării cu strămoşii" sunt, cum a remarcat critica, asumări blagiene trecute prin filtrele sensibilităţii proprii.
Poezia lui Ioan Alexandru a impus conştiinţei literare a contemporanilor câteva formulări memorabile, de o puternică sugestivitate, cum este aceea a "infernului discutabil". Este, scria criticul Ion Pop, "o metaforă pentru însăşi viaţa, "infern" conştientizat, discutabil şi problematic".
Motiv