Cînd ne aflăm în sala de cinema nu întotdeauna putem filtra, sorta, analiza şi înţelege reacţiile pe care ni le provoacă anumite imagini. Nici măcar atunci cînd sîntem critici, adică spectatori profesionişti. Fireşte, în calitate de experţi se presupune să sîntem protejaţi din punct de vedere emoţional şi intelectual: cunoaştem şi recunoaştem mecanismele, procedeele, influenţele, trimiterile, împrumuturile, furturile, clişeele, putem vedea cum se trag sforile, putem aprecia stilul. Dar cultura cinematografică, experienţa, antrenamentul nu ne ajută să ne controlăm perfect trăirile. Orice film ceva mai ambiţios şi mai complex (măcar din punct de vedere vizual) încearcă să te seducă ori să te copleşească. Luminile se sting în sală şi începe asaltul: două ore de imagini (ce pot fi flux, cascadă, rafală, bombardament sau toate la un loc), cu schimbări de ambianţă şi de ritm, cu muzică şi actori ale căror feţe pot acoperi ecranul. Cedezi sau te împotriveşti asaltului; uneori îl iubeşti su îl deteşti. Foarte mulţi critici şi cronicari de film folosesc cuvinte ca "am iubit", "am adorat", "am urît", "m-a revoltat" - dacă nu în scris, măcar în conversaţie. Cine poate fi obiectiv şi detaşat atunci cînd simţurile, intelectul, emoţiile, memoria îi sînt atinse în acelaşi timp? Cine vrea să fie obiectiv şi detaşat? Atîtea elemente se absorb în experienţa ta încît abia după ce filmul s-a terminat poţi să faci o ordine aproximativă în ele. În sala de cinema nu poţi întrerupe experienţa, aşa cum întrerupi lectura unei cărţi, nu poţi opri timpul ca în faţa unui tablou, nu poţi lua o pauză de gîndire. Ne e mai uşor să ne educăm răspunsurile în faţa unei cărţi sau a unui spectacol de teatru. Dar imaginile de film au acţionat asupra noastră (ne-au sedus, ne-au tulburat, ne-au marcat, ne-au format) încă de pe vremea cînd habar n-aveam că mersul la cinematograf poate fi un act cultur