A venit toamna şi broaştele cele mărunţele şi verzi, pe care le prindeam prin luna mai ca să le punem în cîrligul de la undiţă pentru ca să pescuim peştii pe nume cleni, nu mai orăcăie. Atunci ele tare mai orăcăiau prin bălţi, acu, din partea lor, e linişte, în schimb greierii foarte tare îşi zic cîntările lor, şi raţele păcăne a proasta, a toamnă. La asta gîndeam anapoda pe cînd stăteam aşa pleoştit la o nuntă îngrozitoare, eram noi acolo pe post de invitaţi de la oraş şi - na, ce să vă spun! - mai răsăriţi eram noi, socotiţi mai domni decît alţii. Urmarea a fost că ne-au plasat între un popă şi un patron de prosperă asociaţie agricolă şi nu departe, chiar lîngă urechea mea din dreapta, cînta torogotul folcloric cu nişte acute care m-au umplut de melancolie, veneau din cînd în cînd nuntaşii şi dădeau mărci germane (adică DM) şi torogotul folcloric şi mai tare zicea la urechea mea dreaptă fără ca eu să-i fi făcut lui ceva în măsură să se răzbune în halul în care o făcea. Ca Marc Aureliu priveam fix în mezeluri, scrutam ca din depărtări farfuria cu măsline, chifteluţele cele mărunţele, şi pe cînd stăteam răstignit la masă deodată am avut aşa ca un fel de viziune: în sala cea mare a căminului cultural, animat vizual cu ghirlande de hîrtie creponată agăţate în tavan, mi s-a părut că se strecoară uvertura la opera Tannhäuser a domnului Wagner. Nu prea ştiu ce să vorbesc cu domnul patronul, cu domnul preotul, cu doamna soţia lui, cu doamna soţia mea, cu nimeni nu mai ştiam eu ce aş putea să spun coerent din cauză că, la urechea mea dreaptă, enorme valuri decibelice se revarsă din boxa neagră a staţiei de amplificare. Stau şi privesc tîmp, cei din preajma mea stau şi ei, şi tot la fel privesc în golul istoric al sălii casei de cultură, la mese lungi, cu mezeluri, cu măsline, cu sticle cu ţuică, pe scaune lungi stau ei şi privesc ca şi mine. După o vreme cu sfială sc