Ştiinţa istorică la români are de multă vreme propria ei istorie. Una care se întinde peste patru sute de ani şi cuprinde sute de mii de scrieri. Dacă însă în perimetrul societăţii româneşti ea s-a afirmat de mult ca una din marile valori ale spiritualităţii acestei comunităţi, în afară nu se face cunoscută decît foarte tîrziu, ca urmare a locului şi rolului poporului român în concertul istoric universal, dar şi ca expresie a limitelor ce au caracterizat cunoştinţele istorice ale altora despre noi. Treptat, după obţinerea independenţei statului român şi mai ales în urma definitivării unităţii sale naţionale, ca rezultat al primului război mondial, trecutul nostru începe să fie examinat cu tot mai multă atenţie, şi nu doar de către vecini, ci chiar şi în marile ţări ale lumii, situate departe de noi.
Evident, istoria noastră ca domeniu de cercetare avea să fie cunoscută mult mai tîrziu decît istoria românilor ca sumă concretă de fenomene şi întîmplări în înşiruirea lor cronotopică. Asta putea să se întîmple în urma lărgirii corespunzătoare a ariei de interese ale diverşilor străini despre lumea din afara lor şi numai la o etapă avansată a dezvoltării investigaţiilor istorice pe plan mondial. Iată de ce prima carte străină despre istoriografia română va apărea doar către sfîrşitul acestui secol. Cartea a fost editată în 1990 în SUA, California, şi reeditată în 1996 la Iaşi de către Institutul European, în versiunea românească O istorie a istoriografiei române. Autorul ei, Frederick Kellogg, profesor la Universitatea din Arizona, s-a ocupat mulţi ani de realităţile sud-estului european, şi în special de istoria românilor.
Scrierea istoricului american este utilă din mai multe puncte de vedere, şi întîi de toate pentru calitatea ei de "instrument de lucru la îndemîna celor interesaţi", cum bine a observat prof. Al. Zub, prefaţatorul variantei româneşt