Am consacrat în mai multe rânduri această rubrică disputelor intelectuale de la Paris deoarece oraşul acesta mi se părea a fi rămas o capitală de prim plan tocmai prin nivelul discuţiilor de idei. Avea dreptate cel care spusese - nu neapărat în glumă - că Germania lansează câte un gânditor-doi pe secol, iar francezii îi comentează încă pe atât. Prin Paris trebuia neapărat să treci pentru a te situa în centrul lumii literare şi artistice. De aici s-a descoperit, de pildă, un nou continent literar: America de sud. Şi s-au preluat toate curentele de care se mai dezbate încă în America de nord.

Am sosit după al doilea război mondial într-o Franţă în care confirmarea îţi stătea la îndemână. Marea concentrare de scriitori, artişti, compozitori, interpreţi străini în acest oraş crea un climat de febrilitate aparte şi asigura dominaţia cafenelei pariziene asupra universului artistic. Nu tot ce era mai interesant se producea în Franţa, şi nu neapărat de către francezi, dar de aici îşi lua sau nu zborul spre celelalte capitale noul mesaj artistic. Nu ştiu data exactă când creaţia la Paris a părut a secătui. Mi-ar plăcea să situez momentul după mai '68 într-atât am impresia că data ţine de impostura malefică.

Probabil că nici n-a existat un moment precis. În timp ce ultimele mari figuri ne părăseau, noile apariţii n-aveau proporţiile înaintaşilor, nu aflai printre ei alergători de cursă înaltă ca şi cum li s-ar fi tăiat munţilor piscurile. O geografie plată, câteva coline, nu mai aveai cu ce te mândri. De aproape un secol, limba franceză nu se mai vorbea în saloanele diplomatice. Va trebui să aştept 1990 şi să merg la Varşovia ca să constat că nu mai este înţeleasă nici în marile hoteluri din străinătate.

Dar în timp ce filmele păleau (revăzute azi peliculele "noului val" datează iremediabil) iar curentele literare se resemnau să-şi celebreze aniversă