Trebuie să înveţi cum să locuieşti la Berlin. Trebuie să-ţi formezi reflexe rapide, sigure. Nicăieri pe unde am umblat nu am fost mai des lovită pe stradă ca aici. Fiecare lovitură e o trezire la realitate. Mulţi nu te văd, trec prin tine. Eşti pentru ei, fără îndoială, mai puţin decît un stîlp sau un copac. Pe ăştia îi ocolesc. Siguranţa de a exista numai pentru tine. Incapacitatea de a înţelege ce simte celălalt, de a trăi şi realitatea lui în acelaşi timp cu a ta. Jignirea făcută cu candoare. Pe cine să învinovăţeşti?
În U7 doi băieţi aşezaţi faţă în faţă. Alături de unul din ei o doamnă în vîrstă.
- Wie fühlst du dich?
- Ich habe einen starren Kühlschrank neben mir. Der macht mich nicht heiß 1).
Cum de nu-mi amintesc să fi auzit asemenea dialoguri în metroul din Bucureşti, or fi avînd românii mai puţin umor sau nu şi-au tocit încă umilinţa?
*
Pînă acum am crezut că Alba-Neagra e un joc de noroc autentic ţigănesc. Mă liniştesc. Se joacă şi pe Ku'damm şi adună mulţi amatori în jur. Mă întreb dacă nu a fost importat dintr-o ţară "civilizată" ca şi cutiile de carton transformate în culcuşuri primitoare sau moartea dulce a cerşetorului îngheţat într-un vis de Crăciun ca fetiţa cu chibrituri, sau cîinii, nu cei vagabonzi ca la noi, cîinii de rasă, cîinii cu stăpîn care sfîşie copii; oare păianjenul a pătruns prin fereastra deschisă sau era deja înăuntru?
Îmi cer scuze. Între timp cîinii au început să poarte botniţă.
*
Începe să se întunece, pe mese lumînările pîlpîie mai vizibil. În pahare mai e vin. Ce lungă poate fi o oră de fericire. Timpul se dilată cînd pui multe în el.
- Eşti un om fără vîrstă, îi spun.
- Sînt un om de modă veche, îmi spune.
- Înţeleg. De asta pot vorbi cu tine cum vorbesc cu mine. De ce a omorît-o Rascolnikov pe bătrîna cămătăreasă
