Burghezul comunist
Ani la rând, înainte de 1989, Radu Cosaşu i-a delectat pe cititorii României literare cu rubrica sa de comentator capricios al filmelor văzute la televizor. în acele comentarii se spuneau multe lucruri inteligente - paradoxale, excentrice, de un umor nebun -, şi se făceau aluzii culturale care flatau publicul, dovedind, prin însăşi prezenţa lor în text, convingerea autorului că se adresează unor oameni capabili să le înţeleagă.
în afară de aceste mijloace de seducţie folosite cu artă, mai era însă ceva care cucerea cititorii, chiar dacă nu mulţi dintre ei îşi dădeau seama ce anume. într-o lume în care totul, inclusiv viaţa intimă, fusese oficializat, Radu Cosaşu apărea în chenarul rubricii ca un personaj de interior, în halat şi papuci, dedat unor plăceri burgheze. El se uita în tihnă la televizor, citea cărţi bune sau juca belotă în familie, cu aerul că toate astea reprezintă ceva important în existenţa unui om.
De afară se auzea huruitul macaralelor şi scrâşnetul buldozerelor. Radu Cosaşu le ignora, lăsându-se absorbit de o delicată frază muzicală a lui Mozart. "Cronicarii" epocii, scriitori şi ziarişti, erau îndemnaţi de "partid" să scrie despre "realizări măreţe": hidrocentrale, fabrici, blocuri de locuinţe. Radu Cosaşu analiza privirea de îndrăgostit a lui Humphrey Bogart. Ziarele şi revistele, posturile de radio şi televiziune îi glorificau pe Elena şi Nicolae Ceauşescu. Radu Cosaşu îşi omagia mătuşile, femei de modă veche, care ştiau încă să poarte o pălărie.
Ascunsă undeva, într-un colţ de pagină de pe la sfârşitul revistei, prezentată intenţionat ca un inofensiv zbenghi publicistic, pentru distrarea fugitivă a cititorilor, rubrica lui Radu Cosaşu reprezenta, în realitate, ca şi rubricile semnate de Geo Bogza, Şerban Cioculescu, Nicolae Manolescu sau Ana Blandiana, un mesaj săptămânal fascinant
