Încercînd să evite şabloanele populiste gen "viaţa bate filmul", această rubrică nădăjduieşte să fie o încercare sinceră de a pătrunde în "irealitatea imediată" a unora dintre noi. Dincolo de existenţele, cel mai adesea, exasperante în redundanţa şi cenuşiul lor, se întîmplă uneori să descoperi oameni "vii", teribili sau fascinanţi, trişti sau groteşti, cu nimic mai prejos în singularitatea lor decît toate celebrităţile şi personalităţile pe care ne-am obişnuit să le numim "personaje".
Marele braconier "Zero, zero, cer senin, Manoliu Cătălin", meteorolog la Omu, bang, bang, ecou în înserare de pe undeva dinspre Bucşoiu, Brîna Caprelor poate, două împuşcături, o capră moartă. Marele braconier se întoarce la cabana meteo, vîntul îngheaţă privirea, sînge de capră peste zăpada proaspătă. Respiraţia se îmbîcseşte de votcă, Manoliu Cătălin (Călin, Moşu, Nebunu, Criminalu) respiră greu, povesteşte despre comoara dacilor pe care a descoperit-o aici în Bucegi, din cînd în cînd, îndrăgostindu-se, se duce la ascunziş, scoate vreun lănţişor de aur şi-l dăruieşte, comoara este fabuloasă, nu face nici o pagubă, femeile merită, clipeşte subtil dintr-un singur ochi,
ne povesteşte viaţa la staţia meteo, leafa uriaşă pe care o are, mitomania sau votca sau capra neagră pastramă îi aprind ochii, albaştri lucesc, iernile, într-o singurătate lucie, el şi cu celălalt meteorolog ascultă lupii de pe Valea Cerbului, viscolul cîntînd "orgă, orgă, orgă" prin marcaje, şuierînd prin stîlpi, ochii îi lucesc a nebunie, se sting şi clipesc des, şmechereşte, comoara lui Decebal, da, el a găsit-o, ne întreabă dacă vrem s-o vedem, rîde, he, he, el are încredere în noi, noi sîntem oameni buni, ne simte, altfel, el, de exemplu, aşa e el, mai ciudat, a început să-şi construiască o scară spre cer, e visul lui de mic, cîte o treaptă, încă una, pînă la stelele astea enorme de deasupra Buceg