Întotdeauna în România modernă şi contemporană, de la actul Constituţiei din 1866 încoace, activitatea politică (fie parlamentară, fie în executiv) era pîndită de tentaţia banilor. Încă în anii şaptezeci ai secolului al XIX-lea P.P. Carp declarase decis că n-ar trebui îngăduit să facă politică activă decît cei ce au un venit de 3000 de galbeni. Sumă apreciabilă menită să asigure celor ce intră în politică o anume independenţă în activitate, punîndu-i la adăpost de tentaţia corupţiei. Asta chiar într-o ţară ca a noastră în care obiceiul bacşişului (pe anumite trepte, acesta capătă denumirea, mai "onorabilă", de comision) era o prea tristă realitate, funcţionînd peste tot. P.P. Carp cu junimiştii săi, în general conservatorii, mai toţi oameni avuţi, cu moşii întinse, s-au păstrat departe de corupţie. Într-adevăr, de ce ar fi avut nevoie fruntaşul politic conservator Gr. Cantacuzino-Nababul (cel ce şi-a construit palatul, şi azi existent, unde funcţionează acum Uniunea Compozitorilor) să se înfrupte în vreun fel din banul public cînd era cel mai bogat om din ţară, de unde şi apelativul Nababul? Sau Lascăr Catargiu, stăpînul bogatei moşii Golăşei de prin zona Galaţiului? Astfel încît se poate spune, fără a greşi defel, că, repet, oamenii politici conservatori, indiferent dacă erau la guvernare sau în opoziţie, nu amestecau activismul politic cu banul public. Ei militau pentru administraţie onestă prin inamovibilitatea funcţionarilor şi selectarea lor după criteriile stricte ale competenţei şi moralităţii. Nu acelaşi lucru se poate spune despre liberali. Încă în lunga lor guvernare din 1876-1888, Ion C. Brătianu cel bătrîn recomandase colegilor săi vestitul îndemn "Îmbogăţiţi-vă". Negreşit, destui dintre liberali erau moşieri cu stare înfloritoare, fiind oameni bogaţi şi fără îndemnul şefului lor politic. Dar erau şi mulţi dintre ei care n-aveau decît venituri modi