Cînd vine vorba despre frică, mă simt în temă, mă simt acasă. Sînt un om căruia îi e frică mult şi des. Îmi e frică nu cu picătura, nu o zi pe an, ci cu tonele şi timp de ani în şir. Fricile mele sînt foarte ale mele, deşi, fără îndoială, ele au cîte ceva, pe ici, pe colo, din fricile tuturor. Prima dată cînd mă gîndesc la frică, îmi spun că e ceva care ţine de feminin, că ea, frica, e o femeie, o bunică, o mamă, o mătuşă, o doamnă. La fel ca luna, ziua, noaptea, moartea, desigur. Frica mea a fost mai întîi o bunică de la ţară pe care o iubeam mai mult decît orice pe lume şi care, din cînd în cînd, se trîntea pe pat, închidea ochii şi se prefăcea că moare. De atunci mi-e teamă că oricînd aş putea primi vestea că cineva drag mie a murit şi m-a lăsat singură. Frica mea s-a transformat apoi într-o mamă care, cînd vine acasă, povesteşte despre bolile colegelor ei de serviciu (sinuzită, apendicită, tetanie etc.), despre cum poţi să cazi pe stradă atunci cînd nu-ţi termini din farfurie toată supa cu găluşte, despre fetele violate în parc, în pădure, acasă la băieţii la care s-au dus să asculte un disc cu ABBA, la coadă la ulei şi la pufuleţi înveliţi în ciocolată. De atunci, mi-e frică de cîte ori mă doare burta mai tare că aş putea avea deja o apendicită în fază gravă, mi-e frică de cozile la ulei, de boscheţii din parcuri, mi-e frică să nu cad oricînd, oricum, pe stradă. Într-un tîrziu, frica s-a preschimbat într-o mătuşică amabilă care, cu voce răguşită şi zîmbete mieroase, mi-a spus că tatăl meu, care m-a crescut, n-ar fi tatăl meu. De atunci, mi-e teamă că niciodată nu mi-aş mai putea descoperi tatăl adevărat şi că nici unul din lucrurile pe care le posed, în mod sigur, nu sînt de fapt ale mele. În concluzie, încetul cu încetul, frica a ajuns să fie o doamnă, una onorabilă, dar insistentă şi plină de sugestii. Mîna ei cu degete grăsuţe şi albe mi se aşează ade