"Cer ca un film să exprime fie bucuria, fie agonia de a face cinema", scria François Truffaut, şi în pofida aparentului extremism (aproape că-l vedem pe Truffaut în postura de Mare Preot al Cinematografului, respingînd radical "tot ce-i la mijloc", pentru că la mijloc sînt "filme care nu pulsează"), în aceste cuvinte se pot recunoaşte toţi spectatorii care caută într-un film mai mult decît pot oferi Spionul care mi-a tras-o sau Patriotul sau Deuce Bigelow, Male Gigolo - mai mult decît un mod (mai mult sau mai puţin) agreabil de a umple o seară. Din această categorie de spectatori (destul de răsfăţată la Bucureşti în toamna asta) a provenit, în mare parte, publicul noii ediţii a Zilelor Filmului Italian. Zilele au fost şapte (27 octombrie-2 noiembrie), filmele au fost proiectate la Cinema Studio, cu subtitrare electronică, iar tema selecţiei a fost sudul Italiei. Programul s-a deschis cu filmul lui Silvio Soldini Pîine şi lalele (împodobit cu o ghirlandă de premii David di Donatello), o comedie romantică despre o gospodină care descoperă accidental Veneţia, libertatea şi iubirea. În ansamblu, Soldini păstrează echilibrul dintre realism şi abstractizare necesar comediei romantice şi ştie să creeze şi să introducă mici incidente şi detalii în acelaşi timp comice şi înduioşătoare. Licia Maglietta îi conferă eroinei darul de a călca în străchini cu mult farmec, iar Bruno Ganz e amuzant în rolul ospătarului pedant şi tenebros, care vorbeşte de parcă ar fi învăţat italiana numai din D'Annunzio şi se comportă ca un om strivit de o taină îngrozitoare, sau ca un extraterestru încercînd să treacă neobservat. Dar filmul este populat de personaje secundare ale căror ciudăţenii nu reuşesc să fie atît de irezistibile cum le-au dorit realizatorii, este prea lung şi în cele din urmă mai degrabă inofensiv decît agreabil. Remarca pe care am auzit-o din întîmplare la ieşirea din