Zîzania şi singurătatea au apărut mai tîrziu. Cam de pe vremea cînd fumul ridicîndu-se şui spre un cer din care tocmai căzuserăm, ce bine era acolo şi cu cîtă nostalgie nevolnică ne-am umplut dup-aia, a făcut pe unul dintre fraţi să-l dea pierzării pe altul, năpăstuindu-ne, astfel, întru veşnicie. Ca-ntr-o grădină a Domnului, haotică şi piezişă, anul 2000, nene, aşa decurge acu' treaba, să ocolim blasfemia sau ideile gratuite, să luăm totul ca pe o glumă gravă, discotecile pot fi proiecţia unui paradis deprimant, în care o spuză chioară de fraternitate şi bucurie încă se mai păstrează. Evident, se poate vorbi pe înţelesul tuturor de ritmul sufocant al marilor oraşe, de societatea de azi, care, în multe cazuri, îţi anulează personalitatea - şi, logic, de uriaşa nevoie de a se naşte de-aici - de a găsi un loc, pentru unii discoteca, în care să-ţi dai frîu liber ţie însuţi, să cauţi şi să găseşti înţelegerea altora ca tine, să te regăseşti în ei ca-ntr-o oglindă, sau pur şi simplu să nu-ţi doreşti nimic altceva decît să te eliberezi într-un fel şi să uiţi. Că am ajuns aici, e din vina fumului ăluia strîmb, ducă-se el pe pustii, că uite, băi nene, că e cam naşpa pă lumea asta, să mor. Dintre feluritele forme pe care le poate lua nevoia noastră de comuniune, mersul la discotecă pare, la prima vedere, cea mai zgomotoasă, rudimentară şi zgubilitică dintre ele. Dar atunci cînd vine vorba despre tineri, ea este întru totul cea mai normală, candidă şi banală formă. Înnegriţi de uitare şi de filme cu Mel Gibson în "Mad Max", de apocalipse de tot felul şi de anul 2000, cu o nostalgie părăginită care nu mai are nici în clin nici în mînecă cu dansurile zbuciumate, discoteca, cu bucuria şi fraternitatea ei stupidă, poate fi văzută ca o rămăşiţă din ceva mişto, băi tată, că aici toţi sîntem prieteni, o ţigară, ia o ţigară, că te ştiu eu de undeva, şi, chiar dacă nu te ştiu, p