Sînt aşteptări curioase şi altele necesare, dictate chiar de destin. Prima situaţie este reprezentată de poezia lui Arghezi. Născut în 1880, debutează ca poet la 16 ani, în ziarul lui Macedonski Liga ortodoxă. Apoi, sub pseudonimul care îi va aduce nemurirea, în Revista modernă şi în Vieaţa nouă. Din 1897 (deci la 17 ani) practică diferite meserii, fiind şi novice la Mănăstirea Cernica, apoi diacon. Părăseşte cinul monahal şi timp de cinci ani (1905-1910) locuieşte în Elveţia şi în Franţa. Dar spre sfîrşitul acestei perioade prietenul său N. D. Cocea îi publică, în Viaţa Socială, versuri. Înapoiat în ţară, scrie peste tot, dar nu numai poezie. A ajuns, în 1915, conducător al unui ziar filogerman (Cronica), iar în timpul ocupaţiei nemţeşti a Capitalei, în anii primului război mondial, colaborează la oficiosul inamicului Bukarester Tagblatt. E arestat, după război, implicat în procesul vestit al gazetarilor colaboraţionişti, dar e eliberat la stăruinţa - cine ar crede? - a lui N. Iorga. Scrie la diferite reviste şi ziare, e chiar redactor-şef la Cugetul românesc. Dar, mirare! nu-şi adună poeziile în volum, deşi, de obicei, poeţii o fac repede şi fără alegere. El, impasibil, trece prin diferite curente (parnasianism, simbolism) aşteptînd nu tocmai tăcut. În acest timp, mai ales ciclul Agate negre face vîlvă, existînd, în epocă, fani ai săi (printre care poeţi şi critici cu renume) care şi-au decupat poeziile din acest ciclu, lipindu-le pe caiete anume care închipuiau, meşteşugăreşte, un volum. Poetul aşteaptă liniştit şi tocmai în 1927 (deci la patruzeci şi şapte de ani) debutează cu volumul Cuvinte potrivite, în care reţinuse, totuşi, puţin din ciclul Agate negre, înşelîndu-şi astfel fanii. Acest debut atît de întîrziat a trezit un ecou extraordinar, criticii timpului (l-aş aminti pe Mihai Ralea) declarîndu-l pe Arghezi al doilea poet român după Eminescu. Aştep