Un subtil joc de limbaj sustine programul Festivalului de arta efemera, care evolueaza din acest an sub genericul Maxima Lux.

Prima coordonata, aceea a efemeritatii, se refera la relatia specifica dintre timpul estetic si timpul real, asa cum si-o asuma opera de arta contemporana. Legata printr-un amplu sistem de opozitii si complicitati cu strategiile unei civilizatii a consumului rapid de produse care include, spre deosebire de civilizatiile traditionale, si produsul cultural. Demersul artistic integreaza rapida perimare a semnificatiilor, atitudinilor si a solutiilor de expresie, de informare, de captare a interesului. Efemeritatea poate fi acceptata, desigur, ca sursa a unui dramatism intern al operei de arta, ca libertate fata de orice inchidere in sistem, ca inovatie si ca frivolitate.

Este cimpul acelor produse artistice subsumate termenului deja caduc, de arte alternative. Vom pastra terminologia, nu din cauza provincialismului culturii zonale, in care fenomenele ajung la maturitate mai tirziu si deci se perimeaza intr-un alt ritm, ci fiindca el are calitatea de a reuni – de bine, de rau – un set de comportamente artistice destul de complex diferentiate pentru a solicita analize aplicate.

Celalalt reper impune mai cu seama un cimp operational si o harta a referintei culturale, care pune la dispozitia artistilor posibilitati de actiune la nivelul atitudinii, al situarii fata de adevar in general si fata de adevarul specializat al operei de arta si, in fine, un camp practic, la fel de vast, al variantelor materializarii. De la inceput, referinta la lumina presupune o lectura in doua planuri – cel simbolic, care trimite la relatiile cu o traditie stratificata, la semnificatii contradictorii, care se reunesc si se despart in chiar punctul in care timpul operei se angajeaza in relatia cu metafizicul si cu timpul neerodabil al eternitatii.