Asistam, iata, dupa unsprezece ani de democratie si libertate – confundate de prea multe ori, din pacate, cu anarhia –, la o situatie aparent paradoxala. Sondajele de opinie, pe cit de multe, pe atit de diferite din punctul de vedere al rezultatelor anuntate, confirma tendinta majoritatii de a se reintoarce in trecut, fie la situatia de acum patru-cinci ani, fie, mai grav inca, la cea de dinainte de decembrie ’89. Nostalgia unui sef de stat care sa conduca Romania cu mina forte, dind totodata impresia ca va fi un „tatuc“ pentru fiecare obidit al soartei, bintuie prin campania electorala asemeni unui spectru (orice asemanare cu spectrele lui Marx este voita). Pe fondul unei situatii economice precare si al unei acute deziluzii, cronicizate in ultimii patru ani, discursul autoritarist, cu accente vehement nationaliste, cu stridente ce tin, in mod evident, de ideologia nationalist-comunista, gaseste ecou in rindul multora dintre semenii nostri. Cum altfel ar putea fi inteles procentul de aproximativ 50% cu care este creditat PDSR-ul, partid care vine cu aceiasi oameni, respinsi in 1996 in proportie de 70%-75%? Sau optiunea unora pentru un personaj ca Vadim Tudor, atit de inconsistent din punct de vedere politic – de vreme ce oferta lui electorala este nula in materie de economie, sanatate, educatie, administratie etc. –, insa atit de periculos prin extremismul ideilor, putine, dar fixe, pe care le sustine cu orice prilej?

Multi dintre noi l-am privit pe Vadim Tudor exclusiv drept ceea ce este: un personaj de circ, cabotin si gaunos, un demagog ale carui discursuri strigate ajung inevitabil „la crastavete“ (vorba unui pedagog de scoala noua caragialean) – la „pericolul unguresc“ si la „complotul international“ indreptat impotriva Romaniei. Iata insa ca acest tip de discurs are adepti, caci exista oameni simpli, de buna credinta – dincolo de clientela PRM-ului – ca