De-a lungul anilor, multi impatimiti ai scrisului mi-au spus (si nu numai mie) ca toamna este cel mai potrivit anotimp pentru scoaterea la vedere a poeziei. Pentru lansari de carte, colocvii, cenacluri, memoriale etc. Foarte putini puteau explica lucrul acesta, dar cred ca era vorba despre o anumita intuitie care nu poate trece prea usor in cuvinte. Si acum cred ca aveau dreptate. La randul meu am spus-o altora, tot fara sa le pot da explicatii. In mod cert, exista un ceva al toamnei, o tristete impovaratoare care se poate trata prin discutii despre poezie. Iasului i-a fost data aceasta soarta, dar cred ca este la fel de potrivita pentru oricare alt loc dedicat poeziei.

Toamna aceasta a fost cea mai frumoasa dintre cele ale ultimilor ani, cu siguranta. Doar daca ne gandim ca ne indreptam sa-l incheiem pe noiembrie si mai umblam in camasa si tot avem motive sa credem in frumusetea acestei toamne iluminata fericit in natura.

Este, insa, si o toamna care nu a ramas tributara tristetii poeziei. Unul dintre cei mai apropiati prietenii ai tuturor poetilor s-a retras ascuns, misterios, absurd; mai ales absurd. Laurentiu Ulici s-a stramutat langa doi mari prieteni, Marin Preda si Nichita Stanescu, pe Aleea scriitorilor din cimitirul Bellu. Daca faptul in sine lasa un gol neexplicat in spatiul Uniunii Scriitorilor din Romania, fie si din motive de natura practica, pentru ca Laurentiu Ulici a fost unul dintre putinii care au reusit sa faca lucruri importante pentru scriitorimea autohtona, in conditiile economice pe care le cunostem cu totii, atunci in randul scriitorilor ca scriitori, golul este ireparabil, pentru multa vreme. Este o consideratie pe care nu o facem doar din inertia dictonului "Despre morti, numai de bine", pentru ca nu asta ne cere posteritatea lui. O facem pentru ca ne lipseste, de azi inainte, unul dintre stalpii in jurul caruia au gravita