Duminica romanii se vor prezenta la urne pentru alegerile nationale, pentru a patra oara din decembrie ’89 incoace, intr-un exercitiu fundamental de democratie. Cineva spunea ca a vota nu inseamna doar a alege. Singur in cabina de vot, cetateanul se confrunta nu numai cu o lista de candidati si partide, ci si cu propria sa constiinta, cu propriile sale frustrari si sperante si cu responsabilitatea sa civica. Votul nu este, sau nu trebuie sa fie un gest intempestiv copt in viscere, nici un reflex disperat, ci mai curind un act deliberat, bine cumpanit si constructiv. Asa e gindit sa fie intr-o societate care a pasit in normalitate, unde supararea nu-i revolta, iar alegerea este intre bine si mai bine. Cea romaneasca nu este inca o asemenea societate. Aici, alegerea este intre ceea ce este perceput a fi rau si ceea ce se spera a fi mai putin rau. Perceptiile si sperantele sint, totusi, criterii aproximative.

Apare clar ca votul de duminica va fi unul de protest, un vot contra mai curind decit pentru, o lectie data celor care au guvernat tara in ultimii patru ani. Drama alegatorului roman este ca, daca vrea sa-i penalizeze pe actualii guvernanti, nu o poate face decit realegindu-i pe cei dinaintea lor. Si acest lucru nu-i „schimbarea schimbarii“, cum ii spun unii, ci negarea schimbarii. In cei aproape 11 ani care s-au scurs de la revolutie, tabloul politic a ramas incremenit, nu s-a putut diversifica pentru a produce o forta politica alternativa credibila. Tentativele de ultim moment de a crea aparenta unei a treia forte, iesite fie din actuala putere, fie din cea dinainte de 1996, nu par sa fie decit, in cel mai bun caz, o modalitate de salvare, de supravietuire, nicidecum o alternativa plauzibila.

Intr-o asemenea situatie, apare probabila o victorie electorala a PDSR, desi amploarea acestei victorii ramine inca un semn de intrebare. De altfel, proe