Cum se ştie, nimeni nu-şi poate alege data naşterii şi nici epoca în care îi e dat să trăiască. Aşa se face că mie mi-a fost dat să înfrunt pieptiş anii cincizeci. În 1951 devenisem student. Am dat examen de admitere la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Cluj, unde eu, elev la Botoşani, ştiam că predau, ca profesori, Lucian Blaga, D.D. Roşca, Liviu Rusu. Ajuns în urbea Clujului, am aflat că aceştia, toţi, fuseseră excluşi din învăţămînt. Am dat examenul de admitere şi, cum, funcţionar fiind la Botoşani, îmi luasem zece zile de concediu care s-au terminat, trebuind să mă înapoiez, am lăsat la Secretariat o carte poştală cu adresa completată, care mi-a fost expediată cînd s-au afişat rezultatele. Ieşisem printre primii. În toamnă, la începerea anului universitar, mi-am făcut lichidarea din fabrica unde lucrasem şi am plecat la studii. Primul lucru pe care l-am aflat la ajungerea în Cluj a fost că Facultatea de Filosofie încetează să mai existe în capitala Ardealului şi (împreună cu aceea din Iaşi) se mută la Bucureşti. O lună de zile au durat verificările de dosar şi, apoi, s-a afişat lista cu studenţii admişi. Mirare mare, cu tot dosarul meu prost de tot, apăream, pe listă, ca admis. Alţi colegi, inclusiv cei din anii avansaţi (III, IV), fuseseră respinşi, fiind nevoiţi să-şi caute fie o altă facultate, fie să-şi găsească o slujbă, abandonînd studiile. Era prima mea izbire de nedreptăţile timpului, care m-a marcat profund. Singurul lucru bun din acest scurt periplu clujean a fost că l-am cunoscut pe Lucian Blaga, care era bibliotecar la Universitate; un coleg mai vîrstnic, care ştia camera unde îşi făcea serviciul poetul filosof, în schimbul unui litru de vin, m-a dus la locul cu pricina, mi-a deschis uşa şi m-a azvîrlit în cameră. Am fost atît de emoţionat încît abia am îngăimat cîteva cuvinte de scuze, poetul mi-a răspuns ceva nelămurit pentru mine,