La Universitate, m-a lovit un afiş, acum cîteva luni. Am stat şi m-am crucit. Printre "Dish of the day, contemporany ceramics, ware from Britain", "Expoziţia Stelian Panţu", i-auzi ia: "Ambasada Belgiei la Bucureşti, Alianţa Belgo-Română, Ministerul Culturii, ARTEXPO vă invită la Ochean egal zonă interzisă, un happening absent şi cybermartori de Dellia Dună." Chiar dacă artista mă va judeca peste ani, am visat zile în şir să aflu povestea părului ei - şuviţe: "De vreo trei ani şi jumătate am lucrat pe un studiu antropologic pe comunităţile nomade şi am fost în deşert, la tuaregi. Colegul meu a lucrat cu ei 30 de ani, dar n-a reuşit niciodată să intre în cortul femeilor, pe motive bine ştiute. Avea nevoie de o fată, cu studii relativ filologice, interesată de proiect. Ne-am dus acolo. În momentul în care am săvîrşit ritualurile de socializare, ne-au acceptat... acceptarea tuaregilor se exprimă ca-n jocul acela «doi paşi înainte, trei înapoi, apoi, pas de melc, pas de uriaş»... atunci fata şefului de comunitate îşi face intrarea în vîrsta nubilă, toate fetele aveau coafura aceasta, cu codiţe, obicei nu numai la tuaregi, ci şi în lumea arabă.
Am vrut şi eu o astfel de coafură, cadou de bun venit. Drept pentru care patru fete au împletit la codiţele astea, timp de zece ore, într-un cort din care nu puteam să ies. Mi-au cîntat un fel de melopee, pentru că împletitul e gest ritual. Nici o ţigare n-am fumat... n-am avut drept la ceai. Era un gest de adopţie. Şuviţele mele datează de vreun an. Cresc liniştite. Ele mi-au dat o poţiune magică, ca-n Asterix, cu care m-am dat vreo lună după aceea, ca să le împiedice despletirea. Te speli ca atare cu ele. Împletitura a coborît, fiindcă părul a crescut. Opţiunea mea de a-l ţine e legată de o necesitate. Locuind în Bruxelles, am făcut cîteva vizite în cartierul unde locuiesc exoticii, congolezi, costaricani... dar ei nu
