Cine ar fi crezut că un prozator realist cu înclinaţii moralizatoare în care epicul e totuşi salvat va scrie în ultimele decenii de viaţă proze romantic-eroice? Şi, totuşi, Agârbiceanu (căci de el e vorba) scrie în 1941, pe vremea refugiului sibian, lunga povestire (aproape un roman) Faraonii, în care abordează, cu rar talent, lumea exotică a mediului ţigănesc. Mai scrisese înainte (1907-1921) scurte schiţe despre acest univers încărcat cu atîta specificitate. Dar după creaţii - multe - de altă factură şi chiar moralizatoare, nimeni nu se aştepta la o astfel de revenire. Şi, totuşi, faptul se produce, ba chiar, cum spuneam, într-o naraţiune de proporţii. Trăsătura romantico-eroică de care vorbeam era inevitabil să se dezvăluie de vreme ce evoca mediul ţiganilor corturari, unde legile aspre ale existenţei şi comportamentul eroic, aproape sălbatec, erau inextricabile. Dar era un univers care, se vede bine, îl atrăgea nu numai pentru pitorescul comportamental şi existenţial, unde ciocnirile violente sînt fenomene cotidiene. Nu cred, asemenea regretatului Mircea Zaciu, că, scormonind acest univers, părintele Agârbiceanu se gîndea să dea o replică înduioşată, peste ani, Ţiganiadei lui Budai-Deleanu. Pur şi simplu acest univers îl atrăgea tocmai prin dimensiunea lui romantic-eroică pe care, totuşi, n-a cultivat-o decît arareori. Dar totdeauna cu fior pentru că se apleca asupra unei lumi exotice.
Ţancu sau Ţanco era fiul unui voivod al unei colectivităţi de corturari, căsătorit cu Salomia, fată de neam avut. Dar el avea un rival aprig, pe Dinu, care dorea, el, să devină voivod (sau voivodă) al micii colectivităţi de corturari şi chiar s-o dobîndească, drept soţie, pe Rusalina fiica lui Ţancu. Ţancu era handicapat de faptul că tatăl său, voivodul tribului, fusese prins pentru falsificare de bani undeva prin Ungaria, i se confiscase averea, fiul său şi Salomia ab