Lisabona - oraş floral, ondulat şi decrepit. Aeroportul e atît de aproape încît călătorul are o clipă temerea că va ateriza catastrofic, peste acoperişurile din centru. Primele impresii, un Bucureşti interbelic, între cubism şi citatul parizian Art Déco. Sîntem în deplină armonie cu spectrele româneşti ale locului: pe de o parte, Mircea Eliade, fost ataşat cultural, pe de alta, Carol al II-lea, fostul monarh exilat la Estoril. Pe geam defilează periferii-dormitor, anii '60 şi, în fundal, coline cu pini sălbatici. Mega-panouri publicitare. Populaţia pare adusă din Focşani sau din Piteşti dar, în loc de balaoacheşi nebărbieriţi, plebea e bălţată cu superbe negrese unduitoare, cadou antropologic al fostelor colonii. Pe stradă, portugheza se amestecă într-o rumoare familiară, ca o românească pe care o recunoşti după un zid, fără să o poţi analiza. Limbile par date cu şerbet, buzele sînt miruite cu ulei de măsline: rezultă un poem fetid, din care gîlgîie melancolia.
Ambasada României - o clădire de candidă eleganţă, cu zugrăveala jupuită, sub o pălărie de antene şi sîrme, plantată pe un dîmb, deasupra unui parc pîrjolit. Nu departe, regimul comunist a construit, prin 1975, o clădire de locuinţe - foarte asemănătoare cu suratele sale bucureştene. Egoist, regret că dl ambasador Mihai Zamfir - gazdă bonomă şi avizată, care mi-ar fi putut descoperi o Lisabonă secretă - se află la Bucureşti, în urma ministrului de externe portughez. Îi mulţumesc oricum - şi aici - pentru ospitalitatea oferită colegului său de scris şi de diplomaţie.
Am prînzit într-un mic restaurant căptuşit cu faianţă policromă şi eteroclită. E ţinut de o familie, pentru că asta pare a fi regula comercială de bază a întregii Europe neolatine. Puştiul-moştenitor - smead şi gras - se întoarce de la şcoală şi izbucneşte în plîns. Apoi se aşează lîngă un camarad pirpiriu, sorbind amîndoi cîte o r
