Reeditarea recenta a volumului Desant ’83, aparut la Editura Paralela 45, ridica mai multe probleme si teme de dezbatere, printre care si aceea a rolului literaturii optzeciste, dinainte si dupa 1989. Autor semnatar in Desant ’83, prozator apreciat al generatiei ’80, Cristian Teodorescu declara ca n-are „nici timp si nici dispozitia“ de a se reciti si ca reeditarile sint un fel de „recursuri la niste procese de divort in care partile au apucat sa cada la intelegere“.

Cristian Teodorescu este unul dintre putinii autori care au exploatat fictional sursele de inspiratie oferite de anii tranzitiei. Dar, dincolo de realitatea imediata, pentru Cristian Teodorescu „sursele fictiunii sint cu totul altele, in ceea ce ma priveste, decit factologia imediata. Aproape niciodata nu stiu de la bun inceput de ce trebuie sa povestesc un anumit lucru, dar stiu ca trebuie sa-l povestesc“.

Politicile literare

Reeditarea Desantului a adus in discutie, din nou, valul prozatorilor optzecisti in literatura actuala. Din perspectiva de autor in Desant ’83, cum priviti acest aspect?

Scriitorii acestui val sint, cei mai multi, autori consacrati care publica si dupa ’90. Din cite am observat, comentariile pe care le provoaca aceste carti nu sint nici pe departe complezente. Exista chiar comentarii rauvoitoare care au un ce schepsis de politica literara. Am citit in acesti ani si articole critice in care era vadita intentia de a demola aceasta generatie. Articole ai caror autori n-au, uneori, nici macar abilitatea de a-si motiva plauzibil intentiile, ci intrebuinteaza tehnica executiilor de raspintie. In ’83, cind a aparut Desantul, au fost comentatori care au incercat ceva asemanator. Aceia insa, cel putin, s-au napustit asupra cartii – in Scinteia, in Luceafarul semnalau ca se pregateste un atentat impotriva literaturii romåne! – fiindca erau