Îl cheamă Jacques Rossi. Are 91 de ani. Din ei a petrecut 24 în Gulag. N-a revenit în Franţa decât în 1985 şi n-a aflat editor în ţara lui unde comunismul lăsase încă dâre vinovate. A aşteptat îndelung pentru a-şi achita această datorie. Titlul satiric al cărţii apărute recent explică deplin cazul său: Qu'elle était belle cette utopie! ("Ce frumoasă era această utopie!"!)1 În tinereţe, Jacques Rossi credea deci în utopia marxistă. Gata să-i dedice existenţa şi să înfrunte toate riscurile. Nu doar pe cele din războiul civil spaniol, dar şi ca agent secret al Kominternului. Pe unul doar - cel mai mare şi, în definitiv, mai curent dintre toate, nu-l prevăzuse: Gulagul. Chemat din Spania la Moscova pe vremea Marii Terori este arestat şi învinuit de toate spionajele posibile. Nu recunoaşte, fireşte. Crede că Partidul - care nu se înşeală niciodată - va rectifica, îşi păstrează credinţa. Nu atât suferinţele personale chiar extreme - foamea, frigul, epuizarea, tortura, bătaia etc. - îi deschid ochii, cât faptul că este înconjurat de inocenţi. Arestaţi unii ca făcând parte dintr-o etnie ce trebuie distrusă (Calmucii, de pildă, ca şi alte cinci republici imediat după război), alţii fiindcă întâlnindu-l pe cutare suspect a schimbat două vorbe cu el, al treilea ca aparţinând unei elite potenţial primejdioase, al patrulea tocmai fiindcă nu făcuse nimic. De altminteri, un alt zek care fusese torturat şi de Gestapo şi de NKVD dă această replică ce face cât un tratat: "naziştii te chinuie ca să le spui adevărul, comuniştii ca să invenţi o minciună". Jacques Rossi, privind în juru-i trage concluzia inevitabilă pe care şi-o repetă şi azi:

"Am colaborat deci la tot ce se petrece aici. E greu de admis, mă doare şi-mi este până azi ruşine".

Din acest sentiment de răspundere, din solidaritate cu victimele au fost scrise şi cele două cărţi ale sale, un Manual al Gulagu