Din Franţa în care încă se afla după ce a suportat o intervenţie chirurgicală multă vreme amînată, o intervenţie care părea să fi reuşit deplin, în seara zilei de patru decembrie a căzut ca din senin, dar cu atît mai năprasnic, vestea morţii lui Horia Bernea. Cum pierderea unor oameni de o asemenea anvergură loveşte nu numai un timp şi o comunitate profesională anume, ci chiar fibra vitală a unei comunităţi şi puterea de identificare a unui întreg popor, dispariţia lui Bernea, în plină putere, are, pentru cultura noastră în ansamblul ei, proporţii catastrofale. Puţini oameni, dacă există cumva şi aceia puţini, au reuşit în aceste vremuri, asemenea lui, să construiască atît de profund şi de trainic, de la instituţii morale, cum a fost aceea a atitudinii sale publice, la instituţii naţionale, cum este Muzeul Ţăranului Român şi pînă la instituţia artistică, aceea pe care o reprezenta el însuşi, de o enormă amplitudine şi de o inegalabilă măreţie. Personalitate de tip enciclopedic, Horia Bernea reface, într-un anumit fel şi într-o severă sinteză, istoria generală a picturii, dar şi aspiră, în acelaşi timp, la definirea unei imagini globale a lumii. Caz unic în pictura noastră, şi nu doar în cea contemporană, de continuitate lăuntrică şi de permanentă mobilitate exterioară, el a reuşit să traverseze cam toate experienţele majore ale genului. Însă, în paralel cu investigarea picturii sub raportul limbajului, al tehnicii şi al instrumentarlui, Bernea încearcă şi decodarea imaginii ca metaforă a creaţiei înseşi. Între procesul de cristalizare a obiectului plastic şi traseele devenirii, în general, pictorul descoperă şi afirmă existenţa unei solidarităţi intime, naşterea formei din magma cromatică transformîndu-se, astfel, într-un comentariu asupra naşterii pur şi simplu. Dar pentru a urmări acest traseu de la virtualitate la existenţă, de la materia indiferentă la sens