În foarte bogata literatură memorialistică publicată, azi, la noi e puţină cea despre perioada deceniilor comuniste, scrisă de factorii de răspundere ai acelei tragice epoci. Şi asta pentru că, în acele decenii, memorialistica, epistolarul intim n-au fost agreate, lăsîndu-ne fără mijloace de informaţie de sursă primară. Paul Sfetcu, unul dintre şefii de cabinet ai lui Gh. Gheorghiu-Dej, care i-a vegheat anticamera timp de 13 ani, fiind mereu în apropierea şefului său, şi-a scris memoriile între 1990-1995, pe care, apoi, editoarea, d-na Lavinia Betea, o cunoscătoare a epocii, le-a ordonat, selectat, a dat titlu capitolelor, reieşind o carte utilă ca document de informaţie. Ca alţi, mulţi, dintre apropiaţii săi, trăieşte şi aici legenda că cele două decenii cînd destinele ţării au fost în mîna lui Dej erau infinit mai bune, chiar edulcorate, în raport cu cele stăpînite, din 1965, de Ceauşescu. Această legendă, falsă, o întreţine şi Paul Sfetcu. E adevărat, poate, că în anii şaizeci nivelul de trai al locuitorilor ţării era ceva mai bun şi niciodată Gheorghiu-Dej nu şi-a expus poporul la aspre privaţiuni precum cele din anii optzeci dominaţi de Ceauşescu şi sinistra sa consoartă. Dar e iarăşi adevărat că pe vremea lui Gheorghiu-Dej închisorile şi lagărele (ca, de pildă, cel de la canalul Dunăre-Marea Neagră sau de la Bicaz) erau sufocant de pline, mulţi, prea mulţi oameni de la foşti înalţi demnitari la ţărani au trăit în grele chinuri, destui găsindu-şi, acolo, sfîrşitul. Paul Sfetcu nu neagă aceste înspăimîntătoare adevăruri dar se complace în a pretexta că ordinele pentru săvîrşirea acestor tragedii umane se datoresc autorităţilor sovietice şi consilierilor lor aflaţi în România. Sigur că realitatea atotstăpînitoare a consilierilor sovietici în toate domeniile a fost incontestabilă. Dar giranţii lor, la nivelul guvernului şi al conducerii de partid, au fost, to