Gîndiri de lector plezirist...
Nu mai este un secret pentru nimeni faptul că, recitite astăzi, foarte multe din scrierile de dinainte de '89 ne stîrnesc interesul în cu totul alt mod decît à l'époque, sau dimpotrivă nu ne mai interesează absolut deloc. Schimbarea contextului atrage după sine o firească revizuire a ierarhiilor (apanajul, prin excelenţă, al criticilor); la rîndul lui, cititorul constată, cu surprindere, cum, de multe ori, romane familiare lui, o dată cu trecerea timpului, devin, pur şi simplu, alte romane. Procedeele şi convenţiile sînt reinterpretate şi ele, în funcţie de noua conjunctură. De exemplu, modul labirintic de a nara din proza lui Augustin Buzura sau Sorin Titel, folosit, la vremea respectivă, în primul rînd ca mijloc de deturnare a vigilenţei cenzurii, ar putea părea unui cititor nefamiliarizat cu contextul, un fel de bizarerie, în genul experimentelor lui Robbe-Grillet.
Trebuie să mărturisesc că, în ceea ce mă priveşte, aş putea să recitesc, la nesfîrşit, dincolo de orice capricii ale modei... literare, romanele lui Ştefan Bănulescu şi George Bălăiţă, (Cartea de la Metropolis, respectiv Lumea în două zile), că mă fascinează mai cu seamă acele texte utopice, visătoare, psihedelice, a căror lume ficţională pare cu totul desprinsă de contingent; de asemenea, citesc cu multă plăcere "dicţionarele" şi "bibliografiile" lui M. H. Simionescu, dar nu mai puţin Căderea în lume şi Galeria cu viţă sălbatică ale lui Ţoiu, sau Istoriile lui Mircea Ciobanu.
Poate că am nedreptăţit un pic poezia, care, deşi mai puţin supusă presiunilor contextuale, nu rămîne totuşi, cu totul în afara lor; să ne gîndim, de pildă, la acele poeme orientate spre real, prozaice şi "colocviale", care ar putea fi interpretate foarte bine ca replici la anumite stări de fapt.
Catrinel Popa
Nimi