Mi-am făcut stagiul militar în timpul anilor de studii la facultate. Aceasta în anii I şi III. O zi pe săptămînă cursurile erau suspendate şi băieţii (colegele erau libere) ascultau lecţii teoretice ţinute de ofiţeri anume repartizaţi spre acest tip de activitate. N-am să spun că eram un erou patru zile pe lună. Mai ales că aveam în program, cînd şi cînd, şi deplasări la cîmpul de instrucţie şi chiar la poligonul de tragere, undeva spre Cotroceni. Aici făceam o figură submediocră, la instrucţie. Iar sistema ca, doi cîte doi, studenţii să-şi rostească comenzile reciproc, pentru a deprinde instrucţia de front, mi se păreau a fi o buimăcitoare stare de joc funest, tentativele de joacă fiind repede şi aspru sancţionate de ofiţerul comandant. Apoi urmau, tot acolo, exerciţii de mînuirea armelor, fiind învăţaţi despre componentele puştii, ale puştii mitralieră şi, atent, cum se mînuiesc etc. Iar ofiţerul maior, un domn Malamuceanu, un bărbat cît malul (cine ştie ce năpastă atunci la modă - era în anii cincizeci - îl zvîrlise din regimentul unde îi era locul la despărţămîntul militar pentru studenţi), se arăta a fi zelos exigent. Ne administra şi sfaturi higienice, sfătuindu-ne să ne spălăm pînă la jumătatea corpului, în fiecare dimineaţă, cu apă rece. Şi ne dădea ca exemplu persoana lui care, ne spunea, procedează aidoma într-un lighean. M-a bufnit rîsul, gîndindu-mă cum de izbutea performanţa cu ligheanul o namilă de om. O dată m-a admonestat sever şi efectiv supărat pe atitudinea mea ireverenţioasă. Mi-a spus, spre sfîrşitul scurtului discurs, că am noroc că nu mă aflu la cazarmă pentru că, acolo, m-ar fi aşteptat necondiţionat carcera pentru mai multe zile şi nopţi, învăţînd, astfel, minte. Am regretat gestul meu spontan datorită supărării ofiţerului nostru care, obişnuit cu severa disciplină ostăşească, îi era dat să suporte, cam pe la sfîrşitul carierei, o astf