Tin minte ochii negri ai baiatului, veselia inlacrimata cu care mi-a povestit cum asteptase sa plece paznicii si se urcase in marele brad, ca sa ia de acolo cadoul pentru mine, pe cel mai mare, si abia dupa ce l-a desprins si-a dat seama ca n-are nimic inauntru. Dar tot mi l-a adus. Asa, de frumusete.
Pe la mijlocul anilor "50, traiam, ca multa lume, "la comun". Ni se lasase doar camera de la strada. In restul casei fusesera repartizate alte familii, destul de necivilizate. Cel mai deranjant dintre chiriasi era un ospatar care venea in fiecare seara afumat si-si batea baiatul, pe Dutu, ca nu-i placea cartea. Auzeam prin perete loviturile infundate, tipetele maica-sii, "Nu mai da, ma, ca-l omori", sudalmele betivanului, dar din partea lui Dutu - nici un sunet. Plangeam sub plapuma de mila lui si il admiram ca pe un erou. Dutu avea vreo 9 ani, paduchi, umbla toata vara descult si aproape gol, se catara in pomi si pe acoperisuri, vorbea prostii si ramasese repetent in clasa a doua. Desi mi se interzisese categoric, in primul rand din pricina paduchilor, incercasem in mai multe randuri sa ma apropii de el, dar de fiecare data ma respinsese cu insulte si amenintari. Atractia-mila pentru Dutu a facut ca viata sa mi se para mult mai interesanta cand, in toamna aceea, repetentul a devenit colegul meu de banca. Mirosea a pipi si a gaz, tenisii pusi pe piciorul gol n-aveau sireturi, fusese tuns chilug, si copiii isi bateau joc de el. Sarea adesea la bataie. Ii luam apararea, cu autoritatea mea de premianta, dar asta il infuria si mai rau, imi arunca vorbe dispretuitoare si imi ordona sa nu ma bag unde nu-mi fierbe oala. Totusi, incetul cu incetul, a inceput sa foloseasca creioanele mele bine ascutite, gumele moi, culorile, plansele de desen, si de dragul lor, poate, se straduiasa scrie si sa deseneze din ce in ce mai bine. A acceptat si sa invatam impreuna tabla in