Nu vreau să intru în nici o dispută calendaristică. Pur şi simplu eu unul mi-am luat adio de la încheiatul mileniu la începutul anului 2000. Dacă m-am grăbit, a fost oricum un antrenament util faţă de acele nelinişti milenariste pe care alţii le-au încercat cu prilejul acestui Revelion. De ce n-aş recunoaşte, şi în noaptea precedentului An Nou, ca şi acum, nu m-a încercat deloc spaima că vine sfîrşitul lumii.

Probabil că această absenţă a spaimei de Apocalipsă, pe care pînă la un punct o regret, îmi vine şi de la educaţia primită acasă, dar şi din lectura Bibliei. Spre deosebire de mai noile generaţii care au ore de religie încă din clasele primare sau de tinerii care îşi afirmă sentimentul religios încercînd să-l impună şi altora, după 1990, fără a observa că libertatea unui cult n-ar trebui să se întemeieze pe încercarea de a mărgini libertatea altor culte, fac parte dintr-o categorie destul de răspîndită de oameni care şi-au format credinţa în răspăr, picătură cu picătură, pe cont propriu. Fiindcă între a te duce la biserică mai mult pentru că la şcoală ţi se spunea să n-o faci sau a citi Biblia din imbold literar, nu religios e o distanţă considerabilă de credinţa adevărată. Presupun că nu voi ajunge niciodată la acea seninătate interioară pe care am observat-o la persoane de vîrste şi de extracţie socială diferite, seninătate pe care nu ţi-o dă decît încrederea totală în Dumnezeu, sentimentul că eşti la voia lui.

Credinţa dobîndită cu pipeta experienţelor personale, oricît de însemnate ar fi ele, e mai curînd un drum către credinţă, cu îndoieli, pertractări interioare şi, mai ales, cu perioade mai lungi sau mai scurte de repaos. Ca şi cum ai avea de făcut o ascensiune pe un munte. Acest fel de credinţă e bîntuit de coşmaruri şi de orgoliul că dai un cec în alb cuiva care ar trebui să-şi dea seama de sacrificiul tău.

Mă tem că o mare pa