Îl ştiam din Filologia clujeană a anilor '60-'63. Participam împreună la Cenaclul literar care fiinţa pe lângă Casa de Cultură unde veneau săptămânal Ion Pop, Ion Cocora, Ana Blandiana, Nicolae Stoie, Octavian Georgescu, Dumitru Mureşan, Gh. Pituţ, Matei Gavril, Grigore Arbore, Romulus Guga ş.a. Recita (sau citea) transfigurat, într-un fel de extaz al rostirii poetice, cum însuşi spune într-o poezie: "Ion Alexandru (pe atunci semna aşa) din nou extuziasmat/ Citeşte la cenacluri o mie de poeme." Revistele clujene Steaua, dar mai ales Tribuna îi găzduiau cu generozitate creaţia poetică. Din 1963, ca şi alţi colegi de an, s-a mutat la Universitatea din Bucureşti. I-am urmărit debutul editorial, ascensiunea lirică printre cei mai importanţi poeţi ai generaţiei '60.
Eram profesor de aproape un deceniu în Blaj, când poetul începuse, într-un fel de "schimbare la faţă" a poeziei sale, seria Imnelor. Pentru că şi în Imnele bucuriei, cu care deschide seria acestora şi în cele care au urmat (Imnele iubirii, Imnele Transilvaniei ş.c.l.), Blajul era un topos frecvent, m-am gândit să-l invit în "oraşul luminilor ardelene". A venit de mai multe ori în Mica Romă a lui Eminescu. Prima dată, în 1974. Pe atunci poetul lucra la Catedra Eminescu, cu o existenţă efemeră, a Filologiei bucureştene, condusă de profesoara Zoe Dumitrescu-Buşulenga, şi i-am propus, firesc, o expunere despre Eminescu - poet naţional, mai ales că pregătea (sau chiar susţinuse) un doctorat cu o temă de literatură comparată Patria în opera lui Pindar şi Eminescu. Alexandru a acceptat şi în sala mică a Casei de Cultură din Blaj a rostit o conferinţă de neuitat. După o scurtă prezentare făcută de mine, a vorbit liber, inspirat şi patetic. Dascăli blăjeni din generaţia interbelică îl ascultau cu uimire admirativă dar şi cu oarecare emoţie temătoare. Pentru că vorbitorul, pornind de la Eminescu, a făcut un