Cu toate că anul 2000, dedicat lui, s-a scurs, firesc şi fără umbră contestatară, luna ianuarie se dedică prin excelenţă lui Eminescu. Dar pe răbojul lui Gerar mai este crestat un nume în dublet: Caragiale-tatăl, născut în 30 ale lunii (doi ani după Eminescu) şi Caragiale-fiul, mort cu 65 de ani în urmă, la 17 ianuarie, în miezul iernii lui 1936. După o viaţă de relaţii în răspăr, tatăl şi fiul şi-ar putea disputa, o dată în plus, o ironică întorsătură a destinului: aniversare/ comemorare. Pentru un cititor ordonat şi iniţiat, ambii scriitori îşi au cartea şi partea ce li se cuvin, dar pe rafturi diferite ale bibliotecii, după cum dictează stilul şi importanţa fiecăruia. Deşi locul şi rolul cad sub incidenţa subiectivismului, chestiunea nu este inabordabilă. Dimpotrivă. Dacă ar fi să luăm în calcul o afirmaţie a lui Şerban Cioculescu, statura impozantă a genialului dramaturg s-ar datora şi unor benefice circumstanţe ale epocii. Astfel, la început, sarcasmul şi caricatura excesivă irită şi trezesc susceptibilităţi repulsive, dar cu timpul "simţul comun care îl repudia pe Caragiale ca pe un duşman declarat a început să cedeze. Prestigiul unei camaraderii literare solidare, aşa cum a fost prietenia Caragiale-Vlahuţă-Delavrancea a forţat dreptul de liberă trecere operei celui dintîi". Şi tot Şerban Cioculescu, critic riguros cu aplecare spre ambele umori scriitoriceşti ale familiei, conchide: "O seamă de elemente, aşadar, contribuie la îndreptarea situaţiei lui Caragiale, care ar fi rămas un izolat dacă ar fi fost neîncadrat 'Junimii', nesusţinut de prieteni şi bizuindu-se numai pe propriile sale puteri artistice." (sublinierile îmi aparţin)
Este cert că fiul nu a avut, din acest punct de vedere, norocul tatălui. În complexul studiu Mateiu I. Caragiale - un personaj (Dosar al existenţei), Al. Oprea observă cu justeţe că faima de care se bucură fiul este, ind